București, Banu Manta. Stăteam la semafor. La o oarecare distanță de mine o băbuță cu mască pe față îmbia trecătorii să cumpere punguțe cu floare de tei.

De zece ani sunt invalid, țintuit în scaun cu roți. Oriunde merg, în casă sau afară, depind de acest scaun. De soție – care este însoțitor – și mai ales de bunăvoința oamenilor din societate, de care depind la fel de mult.

Oameni buni! (doar ăia sunt buni, care au răbdare o țâră și citesc de ce am ajuns un șeptel...)!

Elementar: nu dansezi de bucurie când moare cineva pe care eventual l-ai urât. E nu numai necreștinește, ci mult, foarte mult sub condiția umană inclusiv a celor care au decis că se trag din maimuță.