Neața!
Frați bucureșteni, voi știați că nu mai există autobuzul 783? Bine, el există dar a devenit autobuzul 100.
Trei am lăsat să plece de la capăt în dimineața asta până m-am enervat și m-am proțăpit la cașcarabeta de bilete încercând să inițiez un dialog în care io eram pă picior superior, cetățean cu drepturi...știți voi ce zic...adică pă limba noastră eram pusă pă scandal. Lucru de înțeles. Frig, ploaie, viață gri...
Tanti de la bilete, reîncărcare cartele, whatever, m-a lăsat, m-a privit, iar m-a lăsat, iar m-a privit...avea ceva de divă în atitudine, o finețe desenată a mișcărilor, un migdal în ochi și-o privire pricelless. Niște cârlionți blonzi, singuratici se ițeau de sub căciulița albă ilustrând așa o vulnerabilitate nespecifică locului. Iți venea să te rogi pentru ea să n-o topească, într-un acces romantic și morbid, ploaia măruntă de decembrie...
- Cocoană, tună din cașcarabetă cu-o răgușeală tabacică și-o forță nebănuită, contrastantă cu firăviciunea arătată, scrie cât capu' matale Unirea-Henry Coandă!
- Da domniță, ripostez, da' poate o ia pă la Giurgiu. Și io nu vreau. Io intreb unde-i 783 meu?
- În garaj, urlă cu ochii ieșiți din cap.
- Și când vine? întreb candid din nou.
- Nu mai vine bre! țipă apucata. Gata! Terminat! Caput! Finish! End of game!!!
Și o văd cum începe să tragă de clanța ușii de la cașcarabetă. În general, în momentele de criză norocul m-a salvat. Pleca autobuzul 100. Și eu cu el...
În ultima imagine cu doamna, văzută din mers, mi s-a părut că am văzut clanța ușii în mână...
Acum sunt bine. În autobuzul 100...
DANIELA TARAU
