Să fii timp de 23 de ani, continuu, plasă de siguranță pentru zeci, sute sau chiar mii de persoane, fără ca tu să ai la dispoziție vreo plasă de siguranță - bazându-te doar pe propria responsabilitate, pe muncă silnică, pe intuiție educată și pe un dram de noroc.
Să fii ca acel boxer care e pus la podea, dar care găsește mereu forța interioară de a se ridica și a rămâne în picioare până la gongul final, doar pentru a o lua din nou de la capăt, strângând din dinți.
Să te scoli din somn timp de 1196 de zile de luni, cu spaima de a nu fi capabil să faci rost de bani, contracte, proiecte și conținut al vieții (profesionale sau personale) unor oameni care depind de tine*.
Să faci acest sport de zi de luni sub presiunea timpului care trece în ritmul „azi e Crăciunul, mâine e Paștele, poimâine e Crăciunul”… iar răspoimâine fiica ta face 21 de ani, deși acum trei zile avea doar 8 ani și mergea cu tine la colindat și la ciocnit ouă, la țară.
Să treci peste 46 de perioade de sărbători și peste 23 de „vacanțe judiciare”, unde principala-ți preocupare este cum să faci rost de primele de rigoare, privind oarecum cu invidie către cei care chiar se bucură de sărbători și de vacanțe.
Să nu ai timp să îmbătrânești, să te îmbolnăvești sau să mori.
Ehei… Cred că Sisif se simte oarecum mulțumit că are colegi în grupul slăbănogilor care cară pietroiul enorm în spate doar pentru a-l vedea cum se rostogolește din vârful muntelui, la vale, de unde va trebui să îl care din nou în vârf…
Ziua de luni mi-a fost mereu catalizator comportamental în ultimii 23 de ani. La fel și perioadele de sărbători. Nu știu dacă să le detest sau să le iubesc, dar știu că e imposibil să le ignor. Cu obligația de a reuși cumva, pentru ca ceilalți să poată să se bucure de viață.
Bine măcar că mai am șansa de a mă plânge de ziua de luni.
Dincolo, în uitare și totalitarism, toate zilele care ne vor fi rămas vor fi zile de luni.
*Din perspectiva dihotomiei sărac - bogat, a fi sărac înseamnă, a fi mereu obligat să alergi cu sufletul la gură pentru a face rost de bani și de cele necesare supraviețuirii. Dacă azi suntem obligați să facem rost de toate astea, nu suntem cu nimic diferiți de părinții, bunicii și stră-bunicii noștri. Doar că noi, civilizații, nu mai vrem să facem copii, căci noi nu suntem nici maturi ca ei, nici curajoși ca ei. Suntem rezultatul „medievalismului” și al „iresponsabilității” lor de a se arunca în gol, fără plasă de siguranță, bazându-se doar pe protecție de la Dumnezeu.
GHEORGHE PIPEREA
