Vie care trebuie desființată cam optzeci la sută, să facem loc solariilor cu roșii de-alea adevărate, bio, eco ... știți voi. Așa că am vorbit cu doi băieți să vină să scoată stâlpii de beton și să taie via. Cum (cică) se obișnuiește, am promis că le dau mâncare. De două zile mi s-a terminat gazul din butelie, așa că am băgat o tavă cu pulpe de pui în cuptorul pe lemne.
Aprind io focul de surcele, mai bag trei lemnișoare mai acătării și-mi caut de treabă. Din experiența dureros acumulată anterior știu că în paș’cinci de minute e gata.
Trece timpul cuvenit și mă pregăteam să-i chem la masă. Ia hai totuși să verific întâi dacă-i gata, îmi zic într-un puseu brusc de precauție! Când mă duc la plită, albesc la față! Focul nu mai ardea de mult iar plita era cu foarte puțin mai caldă decât relația lui Werner cu Olguța!
Iau o mână de cenușă pe care mi-o pun în cap și mă duc la băieți spășită, să mă mărturisesc.
„Lăsați doamnă (lor le dau voie să-mi spună așa, vouă nu!), înțelegem, se mai întâmplă”, recită ei la unison uitându-se chiondrîș la mine. Le promit că-n juma de oră îi îndop și mă duc să păzesc prometeic focul!
Prin geamul deschis îi aud lălăind ceva indescifrabil și-mi amintesc de Creangă. Oare cântă de foame?
Neeeee ... N-are cum!
ANA-MARIA HOMEAG
