Puțin după jumătatea lunii aprilie, când norii cenușii mai atârnau pe ici-colo, de nu știai dacă va ploua sau va ninge zăpada mieilor, soarele se strecura printre ei, vrând parcă să-i împingă, să-și facă loc și să dea căldură mugurilor, ce se grăbeau să iasă. Verdele se înmulți, iar pământul dădea drumul florilor timpurii și firului ierbii.
Gospodăria noastră avea de toate. În cămara de afară găseai făină albă de grâu, ouă, untură, șunci și slănină de la porcul tăiat în decembrie, jurebii de tort, pregătite pentru a pune războiul de țesut și pe care mama nu l-a mai pus în iarnă, ca de obicei, căci aștepta să nască.
Însă în noaptea de sâmbătă, dinaintea sărbătorii Sfântului Gheorghe, hoții au spart lacătul de la cămară furând tot ce se putea. Agoniseala și truda s-au dus pe apa...sâmbetei. Cea mai necăjită era mama.
Auzise ea că la Oradea era cineva care ar ști să-i spună cine sunt hoții. Așa că luni dimineața, chiar de Sfântul Gheorghe, a plecat cu trenul împreună cu o consăteană, să se lămurească. Gara era - ca și azi de altfel - în comuna de care aparținea satul, la trei kilometri de mers pe jos.
Se arăta o dimineață frumoasă. După ce toate problemele propuse le-a rezolvat, a mai avut timp să o viziteze pe o verișoară de-a tatei. A stat la ea până după masă, când a luat iar trenul spre casă. Cum însă pe atunci nu știai exact când ți-e sorocul, nu bănuia ce o aștepta.
Nici la jumătatea distanței - mergând spre toaleta trenului - iată că ce n-ar fi vrut să se întâmple încă, tocmai începea. În vagon era și o sanitară, pe care parcă Dumnezeu o trimise să fie acolo, atunci, în acele clipe. Ea o luase cu grijă de braț pe mama, dar și cu grabă, a așezat-o pe o bancă din vagon, care, în câteva minute a fost eliberat de lume. Lângă mama mai erau două femei din satul natal a lui tata. Îl știau bine pe tata. Mai era un om din sat, cu suflet mare.
În scurt timp, un scâncet de copil umplu aerul vagonului. Una din femei avea un lipideu (un fel de pătură subțire ce se punea pe pat și pe care tocmai o cumpărase de la târgul din Oradea)
A învelit ghemotocul de copil, o fetiță bălaie, cu pielea albă ca laptele, ce deschidea ritmic ochișorii de-un albastru ca cerul, să vadă parcă cine-i sunt moașele. Omul din sat, cu suflet mare, și-a dat jos cojocul de miel și i-a acoperit trupșorul fetiței, să nu-i fie frig. Până el a murit, târziu, după ani, îi spunea că e fetița lui.
A ținut-o în brațe, cu grijă să nu o scape.
Când trenul se apropia de gara reședinței de raion, șuieră de trei ori, căci așa era semnalul. Dar șuieratul lui era parcă altfel..., mai tare, mai lung, cu tonalitatea unei muzici astrale. Poate dădea de știre că aduce cu el o nouă viață, într-un ghemotoc de omuleț, o fetiță bălaie cu ochișori frumoși ca cerul senin, care dădu fluturi în stomac câtorva persoane ce erau în tren cu mama. Căci mama nu avusese timp să se gândească la frică. Trebuia să dea drumul în lume unei noi vieți. În acea lume de atunci, în care trebuia să știi să dai „bună ziua” oricui. sau „Lăudat fie Iisus” ca salut spiritual, să știi să mulțumești, să ajuți fără recompense, să știi că trebuie să te închini când treceai prin fața bisericii, să iubești omul mai presus de tine, pentru mâinile sale muncite, să iubești rodul câmpului și rodul pomului, să te bucuri de puțin, dar să știi să trăiești mereu într-o primăvară ca-ntr-o viață. Într-o viață care, pentru fetița bălaie cu ochi ca cerul senin, abia începea.
La gara reședinței de raion au coborât și o căruță le-a dus, pe mamă și fetița nou-născută, la dispensar, unde au rămas până a doua zi. De acolo, cu o salvare, au fost transportate la dispensarul comunei. După trei zile, au ajuns la gospodăria frumoasă din sat, cu bucurie că totul e bine.
Străbătură drumul (din comună până-n sat) înecat de colbul prin care încă nu puteai umbla desculț. Vântul ușor, un pic înțepător, încă se amesteca cu razele soarelui, din ce în ce mai calde.
Florile timpurii de primăvară, ghiocei, zambile, narcise, lalele, zâmbeau în soarele ce se căznea să împrăștie căldură în plus, să alunge de tot frigul rămas de la d-na iarnă.
Pe-o crenguță, o albină prinse curaj să caute mirosul florilor.
Se spunea undeva: „Înflorește acolo unde te-ai născut!”
Nu mi se potrivea!
Căci acolo unde m-am născut eu, nu cresc flori.
M-am născut într-un tren, într-o zi în care sărbătorim martiriul Sfântului Gheorghe, sub mantia lui protectoare.
Rădăcina vieții mele încă nu și-a găsit pământul în care să rămână pentru totdeauna. Dar asta știu doar eu.
Teama de-nceput este la fel ca teama de sfârșit!
Mă gândesc mereu la trenul de atunci, unde am văzut prima oară lumina zilei.
Mă gândesc apoi la tot ce a urmat!
Nu sunt doar fiica nopților albe, ci, înainte de toate, am fost și sunt fiica ce s-a născut în tren!
FLORI GOMBOS
