Astăzi este ziua mea de naştere. M-am născut pe data de 28 aprilie 1951, era în sâmbăta Paștelui. În certificatul de naştere sunt trecut pe data de 29. Am fost curios și cumva supărat, așa că l-am întrebat pe tata de ce mi s-a furat o zi, mi-a răspuns cam încurcat, cum că notarul ar fi fost beat, tot ce se poate, doar era a doua zi de Sfintele Paști. Așa s-a întâmplat să trăiesc o zi fără „Foaie de Parcurs”. Practic, eu, timp de o zi nu am existat. Acum nu bag mâna în foc că tata a fost treaz atunci când a declarat la Sfatul Popular că România are mai mult cu un cetățean.
Am să vă povestesc cum am venit pe lume. Biată mama, Dumnezeu să o ţină la Dreapta Sa, mi-a povestit cu harul ei toate acestea.
În anul în care m-am născut, mi-a destăinuit cea care mi-a dat viață, primăvara a venit pe neaşteptate, fusese o iarnă grea. În bucătăria friguroasă, tata împreună cu mama, care mă avea pe mine-n burtă, își mințeau foamea mâncând dintr-o strachină niște prune afumate cu urme de orez. Era într-o vineri pe la unu fără un sfert, mâncau gânditori şi temători pentru sărăcia lor. Deodată, soarele a intrat pe ferestră, tata a zâmbit, a împins strachina cu prune în faţa mamei zicându-i:
-Mănâncă tu, femeie! A venit primăvara! De acum nu mai murim de foame!
A avut dreptate tata, urzicile, ştevia, ştirul, loboda, lăptucile, ceapa verde de pe brazdă, hameiul, frunzele de păpădie (rucola) erau hrana lor de bază.
Ziua în care m-am născut s-a nimerit să fie în sâmbăta Paştiului, mama împreună cu alte vecine terminaseră de frământat cozonacii. Urma să-i bage în cuptorul uriaş din curte, în care tata arsese multe lemne, apoi controlase temperatura vetrei presărând mălai, cum mălaiul a ars cu mici scântei, s-a considerat că uriaşa bortă încinsă e numai bună să primească în interiorul ei aluatul, galben împletit şi dat cu ou pe deasupra, pus în tăvi şi care răspândea un miros puternic de vanilie.
Doar că, mirosul de vanilie din aluat m-a făcut să îmi cer dreptul să ies la lumină, pentru a trăi momentul când cozonacii vor fi scoşi din cuptor gata copţi. Era ora 9,30 dimineaţa.
Mama ar fi fost gata să trimită pe altcineva să nască în locul ei, cum asta nu s-a putut, a lăsat aluatul în seama vecinelor și ea s-a grăbit să meargă în casă să mă nască, acolo deja era pregătită o saltea improvizată din paie puse direct pe pământ şi un cerceaf peste ele, asta era maternitatea, sala de naştere. Aşa că mama m-a născut fără mari eforturi - vezi Doamne m-am strecurat repede afară să prind momentul când din uriașul cuptor, tata va scoate cu cărpătorul tăvile cu cozonacii copți. Eram după spusele mamei, un băiat rumen la faţă precum cozonacii copți, cu ochii mari şi curioşi, voinic şi sănătos.
Divinizez și astăzi cozonacii mari, pufoşi, rumeni şi revărsaţi peste tavă, făcuţi în casă în cuptor mare de cărămidă.
Sărut mâna, mama! Te iubesc, acolo unde eşti!
Mulțumesc tata, chiar cu o zi mai târziu - până la urmă tot m-ai declarat ca nou membru al familiei tale!
ION CÂRSTEA
