Imediat după încheierea Marelui Război, în timp ce România era bântuită de sărăcia care a urmat, tata se pregătea să emigreze în America. Era prin 1919, abia împlinise 18 ani. Umblase pe la autorități și își făcuse toate formele. Acum avea actele în regulă ca să poată pleca. Își pregătise și bagajul, înghesuindu-și lucrurile într-un geamantan de lemn, cel pe care bunicul meu îl cărase după el în timpul războiului prin tranșele din Galiția.
Tot atunci bunicul abia venit de pe front, scoțând banii dintr-o cutie de ceai dosită în șură, îi cumpărase și un costum, o pălărie, o cravată și o pereche de ghete noi.
Am pe undeva prin arhivă, o fotografie a tatei din acea perioadă. Acolo tata apare fără barbă. E singura fotografie de acest fel.
Nu-i crescuseră la 18 ani tuleiele sau se bărbierise deja ca să arate ca un tânăr dornic să cucerească lumea?!
Arăta, într-adevăr, ca un american.
Voia să plece, dar inima nu-i dădea ghes. Astfel că tata stătea în cumpănă, cântărind avantajele și dezavantajele unei astfel de aventuri.
Atunci, a intervenit și bunica și i-a zis:
„Ai să-ți pierzi credința. Ai să uiți până să-ți faci și cruce strămoșească acolo printre străini.”
Așa că n-a mai plecat.
Mult timp însă a păstrat costumul, pantofii, pălăria și cravată în cufărul urcat în pod. Acolo costumul a zăcut mai bine de treizeci de ani, cravata și ghetele la fel. Numai pălăria a purtat-o. O pălărie de fetru, cu boruri largi, pe care o lua de sărbători.
Costumul l-am mai prins și eu. Când am împlinit 18 ani, a vrut ca să-l probez, ca să vadă dacă statura mea de atunci se potrivea cu statura sa din tinerețe.
A urcat în pod și mi l-a adus cu mare grijă. A adus și cravata împachetată în hârtie, și ghetele. Am dat să-l îmbrac, l-am îmbrăcat pe jumătate, când deodată din căptușeala și din mânicile lui s-a înălțat un nor de fluturi, iar costumul ce părea bun, doar că era prăfuit pe alocuri, s-a destrămat sub ochii noștri, prefăcându-se în pulbere și praf.
Cu cravata s-a întâmplat la fel. La fel s-a întâmplat și cu ghetele. Deși ghetele s-au arătat a fi ceva mai rezistente și le-am putu proba. Purtam același număr cu tata. M-am bucurat, dar pentru scurtă vreme, căci în timp ce mă plimbam prin cameră, ghetele s-au destrămat și ele, iar moliile au zburat până și din șireturi, și din tălpi.
„Uite ce-i și cu America, a zis tata. Era cât pe ce să port costumul pe acolo, dar iată că nu l-am putu purta nici aici!”
Tata însă a avut doi verișori drepți, de vârsta lui, care nu s-au lăsat îmbrobodiți de lacrimile femeilor și au plecat, traversând oceanul pe o corabie pe care se aflau mulți refugiați și mulți emigranți. S-au stabilit la Chicago.
Arătau ca doi gangsteri din filmele cu Al Capone. Ambii purtau cravate și costume aproape identice. Am pe undeva prin arhivă și fotografia lor.
Au ținut un timp legătura cu familia, trimițându-le rudelor din când în când vești despre ei. Apoi li s-a pierdut urma. Unii spun că au fost împușcați pe străzile din Chicago, alții că din Chicago, verii tatei ar fi emigrat în Brazilia sau în Argentina. Oricum, de pe la mijlocul 1930 nici rudele, nici prietenii nu au mai primit nici o veste de al ei.
„Iată de ce nu am plecat în America, ne spunea tata. Dacă aș fi plecat, aș fi avut aceeași soartă. Și nu aș fi cunoscut-o nici pe mama voastră. Căci pe mama am cunoscut-o mai târziu, când m-am însurat, la 28 de ani... Și dacă n-aș fi avut-o pe ea, nu v-ați fi născut nici voi. Simplu ca bună ziua.”
„Dar nu te puteai însura cu ea și pe urmă plecați amândoi în State?” îi întrebam noi.
„Când voiam să plec, maică-ta era o mucoasă, abia împlinise 9 ani. M-am însurat cu ea când a împlinit 17.”
„Dar mai bine nu te mai însurai, erai deja flăcău bătrân. Mai bine plecai în America...”
„Și dacă plecam, tu cu cine te mai măritai?!”
„N-aveam cu cine?! își arăta năduful mama. M-au cerut atâția, dar parcă am fost oarbă și dintre toți, nu știu de ce, sorocul a căzut pe tine...”
NICHITA DANILOV
