Neața.
Ce faceți? Cum sunteți? Ați dormit bine? Vă priește cafeaua?
N-am nici o îndoială că toată lumea e bine. Că dormirăți corespunzător și că vă aburește cafeaua sub nas. Io v-am zis că trăim bine, da' voi nu și nu, că să vezi, c'o fi și'o păți...
Și io sunt bine. Da. Mă simt ca o regină. Omu' din casă m-a dus până la scaunul de afară. E, după aia mi-a adus cafeaua și un scăunel mai mic să-mi pună picioru' drept pă el.
Daaa, sunt bineee. Mă simt ca o prințesă din povești. Mi-a adus și doi biscuiți să nu mă doară stomacul. Că rar ești biruitor în viață.
Acuma, să vă explic cum stă treaba cu încoronarea asta bruscă. Pentru că n-am fost dintotdeauna regină. Nu. Io inițial am fost nițel cam cenușăreasă, adică un fel de CINEVA, cu sarcini și rol clar stabilit. Cineva spală, cineva calcă, cineva gătește, cineva face gogoși, cineva scoate tomberonul cu gunoi la poartă...
Gata! S-a terminat cu cenușăreala. În noaptea de tocmai se duse, am trecut la level superior.
Dormeam. Se mai întâmplă. Și la un moment dat m-am trezit să văd dacă pământul mai execută mișcarea de revoluție. Mi-am ținut respirația câteva clipe, am verificat mișcarea împricinată, toată treaba era ok. După aia am zis să mă dau jos din pat să mă duc preventiv până în bucătărie să verific si mișcarea de rotație.
Dau jos primul picior, mă sprijin în cot, îl aduc și p'ălălalt și fac doi pași. Când să-l pun p-al treilea, simt un cuțit în cap. Undeva în mijlocul creierului s-a auzit un zgomot infernal ca și când a cedat Cernobâlul și s-a rupt în mii de bucăți.
Până să mă dezmeticesc și să-mi dau seama dacă suntem atacați de extratereștri, m-am dus pe spate cu un dublu tuluc sprijinindu-mi fruntea speriată de marginea dură a patului.
A făcut trosc din nou. Dar cum se activase în mine instinctul de supraviețuire, n-am simțit mare lucru. Încercam să-mi dau seama ce se petrece și ce măsuri de apărare planetară trebuie luate.
Am stat preț de câteva secunde să aștept următoarea lovitură. Cum n-a venit nimic, am trecut la evaluare și analiză. Cine și ce m-a lovit. Mă simțeam ca-n Star Treck. Că-i singurul film SF pe care l-am văzut. Mamă, cum se mișcau comenzile în creierul meu avariat. Pregătiți scuturile, activați draci bălțați, în stânga 25 de grade se vede... a căzut motorul 2.... explozie în camera comenzilor...
Juma' dă echipaj era rănit și prin parbrizul navei, ecranu' ăla mare, știți voi, intrau bolovani cosmici... nah, cheamă inginerii mecanici, reparați mă amărâtu' ăsta de geam termopan că dau ăia cu cataroaie în noi...
Mă târăsc până la manșă - că eram rănită la picior si la cap - schimb direcția de mers, mă zguduie un impact din nou și mă trezesc proiectată în ușa dormitorului cu clanța băgată în umăr.
Ofițer de bord 2 m-ai teleportat la domiciliu, activează în mă'sa canalu' de întoarcere că ne bat ăștia măr, răcnesc io înfuriată.
Ăla afișează o hologramă și șoptește în agonie: au preluat comanda șefa!!!
Panică cosmică frate! Că io îmi cunosc responsabilitățile de comandant. Mă agăț de clanța ușii cu gândul să refac traseul până la cotețul câinelui, unde, bine ascuns, se deschide un portal.
Mă, și ajung în curte. Târând piciorul, cu fruntea și umărul bulite. Dar mai ales pătrunsă de importanța poziției de apărător de nădejde al vieții.
Nimic îngrijorător. Liniște și ploaie. Dă-l naibii de portal. Nu mă mai duc până la câine că mă udă. Nexam război galactic.
Intru în casă și caut telefonul. Încet, mergând târâș de durere. Mai mult ștergând podeaua cu piciorul împricinat în urma luptei mișelești și nedrepte. Aprind lanterna să văd dacă am doborât vreun monstru.
Pe parchet zăceau în agonie câțiva...
DANIELA TARAU
