Cum eram gata sa fug în lume c-un persan?
În urmă cu ani buni eram gata să fug cu un persan. Iranian, gară, mare, sezon, Constanța. Am plecat cu puloverul lui că pierdusem cu intenție fățișă 15 trenuri spre București și nu mă dădeam dusă.
Frumos cu crăci, arăbetele. Io îi ziceam arabian men. El o ținea cu persian. Mișto rău persanu'. La cum arăta putea să fie și de pe Marte. Să aibă antene. Să mănânce iarbă până behăia...
Ne înțelegeam bașca. El română, nu. Io persană, sufletu'. Turuia în engleză ca o moara stricată și nu puteam ține ritmul înțelegerii cuvintelor, darămite să le mai așez în pagină… Engleza mea mă ajuta să mă descurc numa' dacă m-aș fi pierdut pă inelele lu’ Saturn.
Ce dreaq vorbirăm 8 ore frățiuer???
Mă nene, aș fi dilatat ziua să mai încapă niște kilograme de ore în ea! Avea jigodia niște ochi că de mă pierdeam în ei trei cincinale m-ați fi căutat prin Teheran cel mai probabil.
Am plecat de pe plajă, ne-am întors pe plajă. Ne-am plimbat prin oraș. Mă ținea de-o mână. Cu ailaltă îmi căra geanta.
Zic în sinea mea după fro' 3 ore de plimbat la pas...Doamne, ce bine că am teniși... să-l întreb dacă n-are dreaq vreo rablă de mașină. Că îmi ieșise limba d'un cot.
Îl privesc în ochi, aproape crâncen de galeș în timp ce simțeam la propriu cum îmi cresc unghiile degetelor și glăsuiesc suav ca o gazelă: - mă, tu nici o Dacie n-ai???
Nu înțelege nimic, evident. Dar îmi întoarce privirea și mă țintuiește cu doi ochi negri, mari cât abisul, de mă duce naibii în pragul leșinului.
Caut soluții febril despre cum să-l întreb de sfântu’ autovehicul că io eram convinsă că băiatu' credea maxim că scopul meu final în viață era să mă plimb cu el de mână prin Constanța.
- Măăăh, da' avea un fel de a mă ține de mână absolut dement că nici până azi n-am uitat! Dovadă că mâini d-alea n-am mai întâlnit.
Și dă-i și încearcă să-l chestionezi pă persan. Dau din mâini imitând volanul, vrrrrummmm-vrrrrummm n-ai mă săracule???
Titiiitttt, tiiitttt... nik fraților! Nu mă ajuta nici peisajul că pe unde mergeam nu era nicio mașină. și pă vremea aia nu știam că mașinii îi zice car.
Băi și la un moment dat se vede un vapor în larg. Petrolier, pana mea, nush ce era.
Da' mai conta? Întorc moaca de gazelă vrăjibilă spre om, întind deștu' arătând spre petrolier și-i zic cu o gingășie gâjâită: have you something like this?
Ăsta se panichează rău, se uită la mine luung, se uită de jur împrejur de ziceai că vrea să cheme miliția, și zice: nope!!!
Vai tu Doamne, când încurcași limbile în Babilon! Nu lăsași măcar o cale de înțelegere între mine și necreștinu' ăsta!
En fin, mai mergeam 300 de metri, iar se oprea si zicea : te iubesc. Asta știa să zică în română. Era cam la nivelul Bibicăi. Apa, papa, caca.... Plus te iubesc. Apa, papa, kaka plus frumosa.
Băi, da ce ochi avea!!! Ce gesturi! Si cum arăta, măiculiță! N-am mai întâlnit de la el un bărbat construit ca o combinație între toate lucrurile așezate la superlativ.
Iar mai mergeam, iar zâmbeam, iar schimbam mâna una cu ailaltă să mute geanta pe umărul opus, iar fredonam Rivers of Babilon...
M-aș fi mutat în Constanța pă viață, m-aș fi mutat în gară în Constanța, în Iran, în Antarctica, in Pacific. Numa' să mă țină de mână.
Așa se plimbau niște curenți prin degetele mele, ajungeau la creier și uitau să se mai întoarcă...
E, și la un moment dat trecem pe lângă un bloc. Întinde și el deștu' , zice my house arătând spre el ca Tarzan. I live here, completează.
Mamă, am pus-o, mă duce iranianu' acasă la el! Da, mă, io sunt Jane, maimuța, Mowgli, sunt cine vrei tu, numa' ia-mă la tine! îmi bubuia mintea în șoaptă. Adevărul e că în ce hal eram m-aș fi dus și acasă la Râmaru.
Cum naiba să nu mă duc la Amir? Ne cunoșteam dreaq de fro’ 3 zile și era 4 după amiază!!! Doar că n-a fost așa! Am trecut prin fața scării, m-a luat pe după umeri, mi-a așezat o șuviță, am levitat oleacă și cam atât.
Stăteam proțăpită între furie și extaz!
Bolborosesc ceva cuvinte însoțite de gesturi. Mare, plajă, nisip, picioare, varză, nu mai pot... i le dau la pachet să-și aleagă și să le așeze el cum vrea, că la mine a rămas filmul fără rolă.
Ajungem aproape târâș pe plajă, mă trântesc în nisip, închid ochii și-l înjur în gând pe Amir.
Se așează și persanu' gavarind ceva pe limba lui. Nu știu ce. Da' mă privea. Și avea ceva din Omar Shariff, bestia. Și cum zicea el pe graiul lui ce zicea, da' după ton trebuia să fie mișto, prind și eu în limba subsemnatei a zice - numa' zâmbet si cu toți ochii sclipind în cap:
- Bă tre' să fii prost rău mămică! Cum să treci măh prin fața casei tale cu mine în pragul disperarii, vizibil măh, și tu să mă târăști pe malul mării după ce te-ai ținut toată săptămâna după mine ca umbra.
Măh imbecil frumos și bun, ce mămică idioată te-a adus pe lume atât de incredibil? Cum măăă prostule, nu simți chimia și curentul electric continuu ce vâjâie acoperind valurile mării? Măicuță, te-aș bate cu un par până zici hai cu mine de tot!
Bă păcătosule, cât de cretin și de mișto poți fi în același timp?
Am dat din mine tot ce-aveam mai bun. Toată gama, de la idiot până la imbecil. Cu ăl mai complet și plin zâmbet din lume și ăl mai cantabil glas.
Cam peste vreo trei ore de stat și privit marea prin ochii lui, dă-i și explică-i again. Tuuu, tuuuu, ciuciuciuuu, tren, gară, Bucuresti. Că dreaq, venea noaptea, cameră la hotel nu mai aveam, plin sezon, doar n-oi dormi cu persanu' pă plajă.
Ușurel-ușurel, mână în mână, la orizont se ivi gara.
Dau din coate, identific trenu', iau bilet, mai privesc ochii boului gata să mă înfig în ei să-l doara… și face persanu’ un gest demn de filmele de la Bollywood. Iși dă puloverul jos de pe umeri și mi-l pune mie, că se făcuse răcoare. -Take it, it's yours! zice cu vocea joasa compusa din niște armonii uluitoare.
Bravos, prostule! Nu mă oprești la tine. Îți trimiti pulovărul la capitală…f'tu'ți pă măta de prost cu crăci, cu mirosul tău și cu zâmbetul tău absolut. R'ai al dreaq de prost cu privirea aia deșteaptă, completă și electrizantă.
Ma uit la el urmărindu-i mișcările și felul în care face lucrurile să pară firești. Înger, îngerașu' meu, tu l-ai creat p-ăsta să faci o probă, este? Ai vrut să vezi cum arată perfecțiunea, pezevenghiule!
Facem schimb de numere de telefon în limba esperando... urc în tren, mă trage de mână, da' nu prea tare, trenu' se mișcă, mâna lui rămâne în aer și io îi arunc ținându-mă de bară: - Prost ești Doamne!!!
Stă încremenit în loc și privește cum mă depărtam. Părea că zice ceva, da' n-aveam a înțelege ce. Eram toată numa' furie. Nervi. Draci. Mi-era ciudă că idiotu' m-a lăsat să plec. Era destul să mă tragă de mână. Mă duceam naibii în desert cu el. Mă stabileam într-o oază. Creșteam cămile.
Acuma nah, ce era să fac? Să-i trosnesc fro' două în meclă, să-l iau de-o aripă și să-l duc în șuturi până acasă la el? Pe la Fetești mi-a părut rău că n-am făcut-o.
Cu chiu cu vai am ajuns acasă. Tot cu spumele mării pe mine. Cam la juma' de oră in puterea noptii, îmi sună telefonul.
Și-ntr-o românească bună nene, aud în ureche: - Daniela, eu sunt, prostu' de Amir. Te întorci azi la Constanța?
Cum vă spuneam, în mijlocul nopții, mai spre dimineață, m-o sunat persanu'. Și mi-o zis la telefon într-o românească aproximativ neaoșă, cu mici accente nedefinite că la capătul firului e prostu' dă Amir și că dacă mă întorc la Constanța. M-aș fi întors la marginea lumii pă jos, cu picioarele zdrelite, cu sticla de plastic cu apă în mână înfruntând patruj' de grade, aș fi mers pă jos tot orașul încă odată și fără să crâcnesc doar-doar să mă mai țină de mână odată.
Îngaim io ceva fără argumentare, într-o limbă necunoscută mie deja, mă bâlbâi ca tuta și scot pe gură un mare da.
- Chiar vii? zice împricinatul.
- Îhî.
Cum să nu vin măh îngrămăditule, măh minunea lumii, măh prost cu crăci ce ești!
Ce făcuși gablonț prețios, dormiși în gară dă dorul meu, te foiși ca peștele pe uscat cu marea la o aruncătură de băț???
Închid telefonu' și mă ia groaza. Mă zgâlțâie o chestie revelatorie până în măduva oaselor. Persanu' vieții mele o rupe românește într-un mare fel. Evaluez rapid situația și conchid că lucru' cel mai dramatic ce mi se poate întâmpla e să mă răpească și să mă ducă în Iran. Așa, și???
Mi se uscase gâtul și nu știam încotro să o iau. Bine, prefigurat era un singur drum. La Constanța, birjar, la Constanța...
Da' nu puteam să nu mă întreb tălâmb cum mă uit io în ochii ăia abisali să-i explic că în cultura mea prost, idiot, imbecil, tâmpit sunt metafore și forme de alint împinse la paroxism.
Ce-o fi, o fi, mi-am șoptit și m-am dat jos din pat. Dă-l dreaq se somn că pă lumea ailaltă tot voi dormi cu fața în sus. Că la treijdoi de ani ai forță nene, duci, te ține, nu-i ca acuma la cinzeci când se clatină Universu' cu tine de la spondiloză.
Arunc într-un ghiozdan muult mai mic câteva zdrențe, fac o cafea tare și-un duș cu apa mai spre rece să mă reconstruiesc și mă duc s-o trezesc pă mama. Că nah, trebuia să-i îndrug și ei ceva.
- Mamă, mă duc la Constanța de unde doar am venit că m-o sunat prostu' de Amir că nu s-a terminat plimbarea. Ă? Mă lega aia de calorifer cu lanțu', înghițea cheia de la casă și rămâneam sechestrată ever.
Construiesc rapid un scenariu light și-i zic că mă trimit idioții de la muncă la Constanța, că dacă știam nu mă întorceam, că bla-bla...
Mama mă întreabă două lucruri. Cât îi ceasu' și cât stau. De unde dreaq să știu cât stau și cât mă târăște ăsta pă nisipu' de pe plajă???
Și plec măh oameni buni. Că nu se putea altfel. Ajung în Gara de Nord. Io și gara. Nu mergeam, pluteam, lume. Ziceai că mă duc să mă ungă unii regină. Aveam io și ceva rezerve, că știam că o comisesem rău, da' mai conta când Amir mă chemase înapoi? Și eu mă duceam cu puloveru' lui pă umeri...
Dimineață eram în Constanța. Zic în sinea mea, reparatoriu, că să vezi surpriză. Și-l sun pe Amir. Și-l sun. Și-l sun. Și suna telefonul. Tu'ț pă mămica ta de tâmpit păi nu te găsesc io măh?!
O iau ușurel către blocul persanului că dracu' îl puse să-mi arate unde stă. Dacă n-oi striga eu în fața scării ca apucata să nu-mi zici pă nume.
- Amireeeee, scoal' mă că-i dimineață și io bântui ca amețita p-aci. Scoal' Romeo, că s-or inversat polii pământului și bag o serenadă de'ți ard urechile de durere!
Ajung în fața scării și mă blochez. Hai femeie nebună, strigă la Amir. Hai, strigă că blufezi de nu se poate. Ieșise soarele și începuse a mă învălui o căldură blândă că m-aș fi culcat pe banca aia din față. Ditai toropeala puse stăpânire pe mine combinată cu o stare de nervi și una de râs isteric.
Paștele mă'ti de...n-apuc să duc invectiva până la capăt că sună omu'.
Brusc mi se aprind toate ledurile de parcă mă suna șefu' Flotei Stelare. Zic bună dimineața și el pune o replică epocală. Cică nu e bună fără mine. Se cutremură pământu' preț de câteva secunde. Intru în joc și-i spun că nici nu-și imaginează cât e de bună. El o ține p'a lui. Urmează un schimb de replici demn de filmele indiene preț de vreo zece minute cu mine în fața blocului.
Bă, începusem s-aud marea. Vălătuci de fum mă învăluiau și începuse a mă ustura ochii. Îmi dau seama că vorbesc cu țigara în gură și-mi intră fumul în ochi.
Persanu' mă întreabă dacă vin astăzi. Sau whatever, când vreau eu. Dacă mai vin vreodată. Dacă mi-e dor de el...
F'tu'ți ceapa mă-ti de cretin incurabil, să zici mersi dacă nu mă găsești dormind în grădina din față! Măiculiță, cum îi zic io boului că sunt aici? Respir adânc și gândesc cu viteza luminii. Da' cum reacțiile erau extrem de întârziate și nu puteam să dețin controlul asupra mea, îmi scapă porumbelul:
- Sunt în fața blocului la tine!
Câteva secunde de liniște. Și după aia aud:
- Ești nebuna! Cu a nu cu ă. Cobor imediat!!!
Coboară el mă, nu-mi zice să urc io! Să vezi plimbare again.
N -apuc să înjur cum îmi doream, fără să mă repet, că-l văd. Îmbrăcat în alb, contrastând cu ochii ăia mari și negri, zâmbind angelic...lipsea calu' alb si povestea era de mare succes.
Și mă imaginez pe mine. Blugi, tricou și puloveru' iranianului pe mine. Părul vâlvoi, nepieptănat că n-am mai avut vreme de amănuntul ăsta, ochii injectați de nesomn.
Se apleacă ușor și io dau în tremurat.
- Ai tricoul pe dos, șoptește cu vocea aia incredibilă de te făcea să împingi un munte mai încolo nițel.
Și io ce să fac acum? Dacă se crăpa pământul în fața mea aș fi intrat. Da' cum n-a părut foarte afectat, l-am lăsat așa.
Și ne-am dus la cafea. Că probabil n-avea cafea în casă. Și io dintr-o dată m-am transformat într-o fătucă docilă și tăcută.
Vorbea el. Doar îmi înghițeam respirația și dădeam din cap uitându-mă pe fereastră.
Nimic despre prost, imbecil, tâmpit, cretin si alte asemenea metafore pe care i le atribuisem cu o zi în urmă.
Fiecare gest pe care îl făcea săpa tranșee în mine. Cine și cu ce scop l-a alcătuit p-ăsta să mi rupă mie creierii în bucățele mici ???
După ce-mi dădu într-o parte o bucată de ciuf intrată în ochi mă trimise să-mi întorc tricoul.
Și tot tăcând și clipind din ochi să nu adorm am aflat că e de mulți ani în țărișoara noastră, că vrea să se însoare și să aibă copii mulți pentru că-i plac, că mama lui, că ta'su nush ce dracu' face, că io sunt cum vrea el, că Alah, că treabă serioasă. Că nu rămâne pă plaiuri mioritice și că io ce planuri am.
Am planuri mămică, cum să n-am. Să-ți fac ție optu'șpe copchii și să mă mut cu tine în Iran. După patru zile și 2 tone de înjurături. Ce poți să-ți dorești mai mult de la viață???
D-aia mă aduseși înapoi la Constanța măh? Să iau la cunoștință graficu' cincinal, ă?
Din când în când zic și io câte ceva în acord cu persanu', aprob tot și nu crâcnesc. Că și de mă punea să trec Atlanticu' înot mă conformam.
E, și sub vraja asta de construcție solidă a viitorului, îmi sună telefonul.
- Mamăăăă, unde ești? tună fii'miu, și când vii acasă?
O dau io conspirativ ca și când vorbesc cu altcineva că a trebuit să plec, că am ceva de făcut și la final îi zic plodului: o zi bună!
Ăsta mă întreabă dacă am ceva. Ete, am. Fix telefonul tău îmi lipsea. Mai stau nițel și sună mama să mă întrebe dacă mă întorc azi acasă.
De unde naiba să știu dacă mă întorc și nu fug în Iran cu ăsta???
Nu m-am întors acasă, că am avut treabă la Nuclearelectrica fro' săptămână. Pân' la sfârșitul toamnei am avut treabă la Constanța. Weekend de weekend. Că eram liberă, frate, nu cățel, nu purcel. Despre plod, nik. Că nu puse nimeni întrebări.
Prin octombrie, mă anunță oficial că vine mă'sa cu tac'su peste fro'lună. Să mă cunoască. Să nu știu ce. Să planuri, să aranjamente...plus recomandarea vieții că ar fi bine să renunț la țigări. Că nu e greu. Că e sănătos. Că tot așa, ar fi bine să nu vin cu blugii ăia rupți și cu tricoul pe dos.
S-a dus naibii toată treaba. Aveam niște viziuni apocaliptice. O droaie de plozi pe care io nu puteam să-i mai fac, unu acasă deja, bine ascuns, plus condamnarea cu suspendare sub supraveghere vreo 6 ani. Ia și informează-l pe Amir.
Spune-i persanului că s-a dez-fermecat covoru' și că a fugit cămila cu prințesa. Că oaza visurilor s-o deșertificat și inelele lu' Saturn nu sunt asfaltate.
Ce draq era să fac? I-am spus. Că îs profund religioasă și nu pot. Că nu mă lasă cultura. Că îs legată de pământu' meu pă veci. Sau mă rog, vreo 6 ani cât dura supravegherea.
Numa' Interpolu' nu mă căuta prin Teheran. Așa că n-are rost să vină mă'sa cu tac'su. Că vin și io cu copchilu' personal după mine. Aprind țigara și le dau fumul în nas în timp ce îmi ridic nădragii jerpeliți. După aia le zic că mă caută interpolu' pentru crime de război.
Întâi a râs. După aia a tăcut. După aia a zis să fugim în lume. Oriunde. Încă niște luni bune am căutat soluții. Când la Constanța, când la București.
L-am dus la aeroport. Mi-a promis că se duce acasă să facă o revoluție și vine să mă ia.
Primii douăzeci de ani au trecut. Dacă vedeți un mușchetar persan pe undeva să mi-l trimiteți. Că am să-i dau un pulover.
DANIELA TARAU
