Și dacă n-aș mai fi, m-ar plânge versul îndoliat din cap până-n picioare și eu aș fi îndurerată tare, că nu-mi primește-n vintre universul poemu-n care-a mai murit un soare...
Și dacă n-aș mai fi, m-ar plânge frunza cu verdele-i supus sub ghilotină...și nu știu ce păcat sau care vină i-ar otrăvi nervurile și pânza cu nuanțe de tristețe ruginie, când eu i-am dat un adăpost în poezie?
Și dacă n-aș mai fi, m-ar plânge marea, deși-n oglinda ei m-aș arunca, să îmi înec albastrul în albastru, neliniștile în furtuna sa și valurile să mă spele de-ntomnare și-n alge să îmi facă un mormânt...la căpătâi, în loc de lumânare să-mi lumineze doar al tău cuvânt...
Și dacă n-aș mai fi m-ar plânge pașii pe care nu am apucat încă să-i fac, pe unde curățau glia cosașii de buruiană printre flori de mac...
Și dacă n-aș mai fi, cine m-ar plânge? Nu mi-aș dori să plângă poezia, nici muza cu vreo lacrimă de sânge, să nu le simt cumva ipocrizia...
Și dacă n-aș mai fi, cine m-ar căuta? Poate, un gând de seară pe-o lacrimă de stea...
VIOLETTA PETRE
