Acum doi ani am promis că dacă sunteți cuminți vă spun urmarea poveștii din Mamaia. Mulți dintre voi n-ați fost, dar nu mi se pare corect să vă pedepsesc pe toți din cauza lor. Eu dau și amnistie și grațiere!
Costinești, mileniul trecut. Noaptea. Eram mulți și toți pe plajă. Băieții din gașcă priveau exoftalmici, cu ochii ieșiți ca la melc un grup de fete din categoria „frumoase de îngheață puțu”, aflat suficient de aproape încât să le ridice adrenalina (și nu numai) la un nivel oarecum deranjant și vizibil. Firește că încercaseră, dar fetele au spus un „pas” atît de rece încât flăcăii s-au întors pe rînd cu mândria zob și coada între picioare. Unul dintre ei, Toto (de fapt îi spuneam Coco, dar îl dau sub pseudonim!) nu mai rezistă nervos și ne anunță că el se duce să facă o baie în mare. Se dezbracă nud și trece bombănind mândru pe lângă grupul de fete, să vadă și ele la ce-au dat cu piciorul, frigidele dreaq!
Nici nu intră bine în apă că sloboade un urlet gutural și-l vedem venind în fugă spre noi, înjurînd voinicește și fîlfîind din mîini ca apucatul. Săracul de el luase o meduză în plin. Care meduză nu s-a lăsat violată și a ripostat! Nimeni nu știa ce tratament trebuie aplicat așa că am plecat „in corpore” să căutăm un post de „Prim Ajutor”. Alaiul arăta cam așa : în frunte Toto, înfășurat într-un cearceaf pe care-l ținea grijuliu la o distanță sigură de erecția urzicată. În spatele lui, restul găștii, cam cinșpe zăbăuci, încolonați disciplinat și, cu pasul pe tobă, urlînd din toți bojocii „Treceți batalioane române Carpații”!
Găsim cabinetul salvator și-i facem vînt lui Toto înăuntru. Ghinioanele sărmanului băiat păreau că nu se mai termină, pentru că în cabinet îl întîmpină zîmbitoare o jună asistentă bronzată, cu un hălățel care abia îi acoperea trupul superb!
Noi, cu nasurile lipite de geam, făceam galerie. Chestii de genul „Hai Toto nu te lăsa, că meduza nu e rea”, „Cataplasma cea mai bună e aia de-o pui pe pwlă” ... Nu le țin minte pe toate, dar în noaptea aia am demonstrat cu vîrf și îndesat că românul s-a născut poet!
Mă mai întâlnesc din când în când cu Toto, acum bunic ce-și plimbă nepoțeii în parc, și depănăm amintiri la o țigară. Invariabil, la un moment dat, îl întreb zâmbind sadic dacă se duce la mare anul ăsta. Răspunsul lui, tot invariabil, este un sincer și apăsat „Hai sictir!”.
ANA-MARIA HOMEAG
