Era vineri în Ierusalim. M-am sculat foarte dimineață cu un gând temerar : să mă duc pe jos până la The Old City, Cetatea lui David care va să zică. De ce temerar? Stăteam pe lângă stadionul Teddy, adică foarte departe. Rochie lungă cu mâneci, pălărie cu boruri mari, apă, celularul, banii, harta orașului și la drum ! Dacă vrei să vezi cu adevărat un oraș o iei per pedes apostolorum. După ce ies din zona blocurilor - că veni vorba : TOATE clădirile sunt imbrăcate în piatră albă! Prin lege! - merg o grămadă pe străzi pustii, într-o liniște sublimă. În centru mai era ceva animație, dar am grăbit pasul și-am depășit repede zona. Nu voi uita curând drumul acela: treceam pe străduțe înguste, cu grădini superbe, smochini ce-și lăsau crengile încărcate de fructe peste garduri (bineînțeles c-am mâncat!), case frumoase și...liniște. Apoi coboram în plin deșert. Nisip galben roșiatic, ghemotoace de ciulini purtate de vânt...ca-n filmele cu orașe fantomă. Urcam din nou spre civilizație...case, grădini...Da. În plin oraș. Știu, pare incredibil. În tot acest timp, nici țipenie. Și liniște! Nu apăsătoare, din contră. Relaxantă, binecuvântătoare...
Ajung în sfârșit. Chiar nu mai țin minte pe ce poartă am intrat, dar țin minte impactul: hărmălaie !!! Turiști, dughene, tarabe, terase, toate super aglomerate, super vocale, super îmbietoare. Căscam lacomă ochii și gura, rezistând eroic dorinței de-a cumpăra nimicurile oferite generos de comercianți. Mergeam la întâmplare, împăturisem harta de-acum inutilă. Voiam să văd tot! Pe un zid, o plăcuță mă informa că pietrele pe care calc sunt cele puse de romani cu 2000 de ani în urmă. Citesc numele străduței: VIA DOLOROSA...Atunci, ca și acum, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mi-am continuat drumul cu ochii în pământ, încercând să ating cât mai ușor pietrele alea, să nu le doară și durerea mea...Habar nu am cum am ajuns la Sfântul Mormânt. Am intrat, am văzut piatra pe care se presupune c-ar fi fost întins, gaura pe fundul căreia se spune că ar fi o așchie din cruce (n-am băgat mâna, că-mi cunosc lungul nasului !) și o coadă ! Bine înțeles că m-am aliniat, intrarea fiind liberă. Ajung la intrarea în micuța capelă, intrăm (câte trei odată) într-o încăpere micuță ce avea în mijloc, pe un piedestal, o carte sub sticlă. Lapidați-mă, nu m-a impresionat ! Am plecat capul să intru în a doua încăpere și am îngenunchiat pentru că le văzusem pe celelalte două că au făcut-o. Ei, atunci s-a întâmplat ! N-am înțeles nici atunci, nici acum (deși fețe bisericești și-au pierdut timpul încercând să-mi explice) ce s-a întâmplat. Am simțit deodată că toată durerea lumii a coborât pe umerii mei și-am început să plâng. Să plâng, am zis ? Nu. Nu era plâns. Erau niște hohote care-mi zguduiau trupul, lacrimile nu-mi curgeau ci îmi țâșneau din ochi împotriva voinței mele și împotriva mea. Nu mă puteam opri, nu mă puteam ridica. Cele două care erau cu mine aproape că m-au purtat pe brațe afară. În general am oroare de datul în spectacol dar atunci nu-mi păsa. Călugărul de la intrare a făcut semn unui confrate care m-a ajutat să mă așez undeva până m-am liniștit. Apoi s-a mai întâmplat o minune: călugărul mi-a dăruit o lumânare. Cine cunoaște negustorii din Templu îmi înțelege uluiala.
Hristos a înviat ! E doar o constatare...
ANA-MARIA HOMEAG
