Știți că am fost isterizat când cu Auchan-ul, că își concediază angajații și pun case de marcat la care să îți scanezi singur mizeriile, pe care vrei să arunci banii. Și mai știți cred că doamnele se bucură de respectul meu și nu cred că cineva m-a auzit vreodată altfel, decât înjurând misoginii. Și dacă era bărbat, personajul despre care o să vă povestesc, vă asigur că nu avea nici o circumstanță atenuantă. Vă zic de la început, să nu avem vorbe la proces...
Mă duc până la Auchan Titan. Să dau niște cămăși la călcat la curățătoria aia din incintă. Le înșfac, le îndes într-o sacoșă de rafie care îmi cade în mână și mă duc la mizeria franțuzească, făcută între blocurile comuniste, în care stau fraierii de îi jupoaie de bani „peizanii” lui Macron, care cred că au inventat comerțul. Sunt urmași ai ălora de au inventat parfumul, ca să nu se spele și bățul pentru scărpinat păduchii de sub perucă.
Scap de cămăși la curățătorie și cu sacoșa de rafie în mână intru în Auchan. Mă duc să caut toner la o imprimantă, nu mă dumiresc care și cum... Între timp mi se proțăpește privirea la căștile de telefon. Mă... și mă uit la știfturi vreo 15 minute. Bă, dar chiar mă uit. Cu răbdare, de ziceai că pe cutiile alea era scrisă opera lui Kant.
La mine căștile de telefon sunt o problemă, că eu conduc mult, dar și vorbesc mult la telefon. Și pe cât îmi sunt de utile, tot așa le stric, le pierd, le accidentez, etc. După ce privesc atent, zic în sinea mea: „Numai panarame”
În fine, când dau să plec, mă împiedic de o vitrină încuiată, care, ce să vezi? avea și niște urechelnițe care păreau mai de soi. Zic, tot în sinea mea: „Iote frate, țineau la dos, încuiate bunătățile”. Și mă uit după - cum se spune academic, după „un lucrător comercial” - care să „dășchidă sipetul”. Frații mei și surorile mele de suferință capitalisto-globalisto-dâmbovițeană... aci a început circul:
Văd o duduie, așa pe la vreo 25 de ani, de genul „bimbo” care moșmondea ceva la niște cutii în apropiere. Inițial, o aștept să termine de învârtit marfa ori poate să ia o pauză și să mă bage-n seamă. Frate, nimic, autistă! În lumea ei! Și trăncănea la un telefon (de, ea avea cască), în timp ce freca mizeriile alea în raft.
Bă, îmi i-au inima-n dinți și îndrăznesc să o întrerup când se lansase, pentru interlocutorul de la telefon, într-o disertație despre nu știu ce „cabinet de mani-pedi”, care era de rahat, că îi stricase o unghie de la picior, „noroc că nu mai e vremea de sandale”. Aci, zic – taci că a pus punct. Și îndrăznesc să o abordez glumeț: „Nu vă supărați, îmi puteți arăta un model de căști care îl aveți ferecat în cufărul ăla de cristal, de colo?” Cred că atributul „ferecat” a crezut că e ceva nasol.
Nene, a paralizat în momentul doi. A scăpat instantaneu, pe podea, mizeriile de le învârtea în mână, se repede la un sertar apropiat, scotocește după niște chei, mergem la vitrină, în timp ce se uita la mine de parcă ziceai că vrea să mă ucidă cu privirea, mai ceva ca Arnold în Terminatorul. Ajungem la vitrină și când căuta în snopul de chei, pe aia bună, pe un ton scârbos, o aud: „Care din ele?” „Alea”, zic eu, nearătând spre nici un model. Ea, înțepată: „Cum plătiți?” Mă uit lung la ea. Prima tendință a fost să îi spun că plătesc în monedă botswaneză, da’ tot în gândul meu zic: „Nu, că la cât e de acră și de constipată, nu prea a văzut monedă din aia prea des și s-ar putea să nu știe despre ce vorbesc”. Între timp, bimbo descuie vitrina și mai întreabă încă odată, mai isteric, „Cum plătiți?” Zic: „Cu cardul?!” „Să nu veniți să le returnați!” îmi spune ea nervoasă, aproape isterică. Și continuă: „Că vă știu eu pe voi?! Plătiți cu cardul de bonuri și pe urmă vreți banii?!”
Sincer, în prima fază, m-a închis. Ce dracu e cardul de bonuri? Ulterior mi-am dat seama. Cardul ăla pe care intră valoarea bonurilor de masă, pentru ăia care au așa ceva de la angajatori. Și mă privea, de genul: „Săracule, vrei tu să mă faci, da' cu mine nu îți merge, că doar ai auzit unde mă spăl eu pe picioare lunar?!”
Dau cu mâna, instinctiv, prin păr, bă, n-avem ciungă! Pantofii erau la fel, erau curați, pantaloni, chiloții, tricoul și geaca proaspete pe mine, șosete curate, chiloții regulamentari, duș făcusem, pene pe spate n-aveam, de ce puii mei se comportă asta de parcă vreau să îi cer de pomană? Brusc mi-am dat seama. Era de la sacoșă. Și nu era orice sacoșă din aia de rafie. Nici măcar din aia de la Penny’s. Era din aia de fițe, de la Mega, din aia din colecția pop, cu roșu pe ea, capete de hipsteri veseli, din ăștia cu barbă ori figuri din alea efeminate sau chipuri fără un gen precis, ce să mai, din asta în trend, de lux și aproape nouă. Altceva n-avea ce să fie. M-a văzut cu sacoșa de rafie goală-m mână și gata, am căzut în ochii ei. Sărac! Ceea ce nu e departe de adevăr, probabil. Dar nu știam că trebuie să dovedești că ai în bancă vreun miliard, ca să poți cumpăra niște sărăcii de căști de telefon.
Și mă ia de jos. Fraților v-am răzbunat pe toți ăia care ați simțit că pițipoance și pițiponci din ăștia vă tratează de sus. Am pus-o să scoată juma' de vitrină, m-am uitat la ele vreo 15 minute, ea stând lângă mine, să nu cumva să ciordesc vitrina, cred, după care i-am spus, că o să cumpăr altădată, „că mi-am uitat cardul de bonuri acasă”. Și am lăsat-o cu toată vitrina-n brațe! Era vânătă de furie. Îi tremura buza de nervi! După care, să te ții, că și-a dat fratele vostru drumul. Ce a fost la gura mea.... I-am zis: „Vedea-te-aș înlocuită de roboți, de case de marcat automate și tu să cari lăzi cu rahaturi prin magazin toată ziua, fără pauză, după cum îți comandă o Inteligența Artificială și să alergi pe nimic, să le umpli buzunarele franțujilor, care vor face mișto de tine și la cei doi firfirici pe care ții dau salariu îți trimit și bezele din Tenerife, unde stau la soare pe cârca ta, cu care a făcut profitul pentru yahtul ăla nesimțit de mare, pe care ei beau șampanie și halesc cu lingura de ciorbă caviar, luat de la Putin pe sub mână, ca să ocolească embargoul!”
Se uitau două bunicuțe la mine cum blestemam hi-tech, electric, „politicaly correct” și ecologic își făceau cruce, râzând în hohote, de ziceai că le-a făcut Ciolacu pensie specială.
P.S.: Dar, ce să vezi? Contrar ideologiei sexo-marxisto-globaliste, Dumnezeu e sus! Vis a vis, la Altex, aceleași rahaturi de căști erau cam la 60 la sută din preț. N-am mai luat, că îmi tăiase matracuca cheful de upgrade-uri tech. Și bine am făcut! Că în mașină, sub un teanc de hârțoage, în torpedou, am dat de unele pe care le căutam de doi ani!
GOGU ORLANDO
