Sclavia poate fi inca resimtita in economia americana. Conform istoricilor Sven Beckert si Seth Rockman, „sclavia este in mod necesar imprimata in ADN-ul capitalismului american”.
Este limpede aceasta concluzie, daca analizam cu atentie si obiectivitate ce se intampla cu imigrantii (cvasi)ilegali care „aleg” America.
Sectoare economice intregi se bazeaza pe munca imigrantilor, cu toate ca America, cel putin de fatada, ii izgoneste constant sau ii tine (teoretic) la distanta, prin constructia de ziduri fizice sau legale. Desi au cele mai dure legislatii contra imigratiei ilegale, statele americane din sud (Arizona, Nevada, New Mexico, Texas, Florida) ar intra instant in faliment daca ar renunta imediat si total la cei 15 milioane de imigranti care asigura cele mai putin dezirabile munci (pentru cetatenii americani „deplini”). Deci, America are nevoie ca de aer de imigranti, pentru ca modelul sau economic sa continue sa functioneze.
Toti cei care imigreaza in America o fac pentru ca viseaza la „taramul celor liberi”, sperand sa traiasca „visul american”. Cu toate acestea, imigrantii suficient de norocosi ca sa isi gaseasca de lucru, mai ales cei ce ajung sa lucreze la negru, descopera ca au ajuns captivi intr-un sistem economic care se bazeaza pe munca lor foarte prost platita, care mai este si nesigura, putand fi discretionar curmata de angajator sau data in vileag autoritatilor. Nu poti fi decat un captiv al angajatorului in astfel de conditii.
Dincolo de ocean, in tarile bogate ale UE – ma refer, deopotriva, la Germania, Franta, UK, Italia, Olanda sau Spania – se fac zeci de procente din PIB pe baza muncii cvasi-clandestine, la negru, a imigrantilor, inclusiv a muncii cetatenilor UE rezidenti al statelor central sau est-europene, pe care mass-media, opinia publica si chiar birocratia din aceste tari ii considera imigranti, in ciuda ipocritului principiu al libertatii de circulatie si de stabilire oriunde in UE a cetatenilor UE. Imigrantii lucreaza pe salarii de nimic, nu pretind drepturi de asigurari sociale, nu sunt afiliati sindicatelor, nu protesteaza fata de abuzurile de putere (care, uneori, sunt chiar abuzuri fizice si sexuale) ale patronilor, intrucat au un statutut incert din punct de vedere legal si nesigur. Acestia sunt captivii cei mai potriviti si tapii ispasitori perfecti pentru toate frustrarile, nelinistile si esecurile populatiei „bastinase”.
In fapt, in tarile „civilizate”, sclavia nu a fost niciodată desființată, ci numai abolită la nivel legal.
Exceptând oribila segregare rasială cu care a trăit (și încă mai trăiește) America în ultimii 150 de ani, lumea neo-feudală în care trăim a menținut și multiplicat formele directe sau insidioase de sclavie, în ciuda legilor si a principiilor frumoase care proclamă libertatea, toleranța, diversitatea și demnitatea umană. Lumea este din ce în ce mai mult segregată între bogați și săraci, intre puternici (VIP, adica persoane foarte importante) si slabi (insignifianti), intre cetateni cu drepturi egale si imigranti. Contează doar profitul si averile acumulate. Inechitatea și inegalitatea de șanse sunt reclamate peste tot, în aeroporturi, avioane sau vase de croazieră, in reclame, pe stadioane, în sălile de spectacole, în turism, în mass-media și în bula de internet potrivită fiecăruia după nevoile fabricate de comercianți (unde există cultura și civilizația main-stream și restul sub-culturilor).
Pe de alta parte, nu trebuie sa uitam de munca mizerabil platita de sub-contractantii sau de producatorii in sistem lohn ai produselor si serviciilor marilor intreprinderi globale detinatoare de branduri, care si „relocalizeaza” productia, in cautare de conditii fiscale si de cost care sa le imbunatateasca rata de profit. Conform unui recent raport al OECD, peste 15 trilioane de dolari sunt plimbati in acest sistem care combina sclavia moderna cu evaziunea fiscala. Sclavia din tarile – colonie ale corporatiilor globale cuprinde chiar si copiii, obligati sa munceasca de la varste la care americanii sau europenii primesc, cu titlu de cadouri de la Mos Craciun, primele gadget-uri, smartphone sau tablete.
Iar lista exemplelor de sclavie post - modernă nu se opreste aici, pentru ca exista sclavia sexuala, asa cum exista captivitatea sportivilor profesioniști, în special, fotbaliști care joacă la cluburi profesioniste din Europa, unele dintre ele listate la bursă, captivi care sunt „vanduti” cu titlu de drepturi de exploatare sportiva, sau sclavia salariatilor cu ora are lucreaza in foc continuu pentru a atinge tinte fixate de corporatie.
Cu titlul de fapt divers, sa retinem ca, in preajma Crăciunului 2018, salariatii britanici ai amazon.com s-au revoltat pentru ca au fost obligati sa lucreze cate 16 ore pe zi, cu pauze de masa de 30 minute si cu pauze pentru toaleta de 10 minute din 4 in 4 ore. Corporatia s-a aparat sustinand ca era necesara trimiterea la timp a tuturor cadourilor. Intr-adevar, elfii lui Mos Craciun nu se pot plange de faptul ca lucreaza in foc continuu. O greva a elfilor ar duce la ratarea cadourilor copiilor lumii, nu? Si atunci ar fi ca in bancurile cu Mos Craciun si copiii somalezi.
O sumedenie de indignati anonimi, dar foarte ingaduitori cu ei insisi o sa intrebe in comentarii pline de ura de ce scriu eu, un avocat, despre economie.
In primul rand, scriu pentru ca economia este despre noi toti (oeconomos = regulile bunei organizari a gospodariei).
In al doilea rand, scrieu eu despre economie, asa cum este inteleasa de contemporanii nostri mai norocosi, feriti de blocajul in timp de care suferim noi, pentru ca economistii nostri se pastreaza congruenti cu proiectul ultra-conservator si libertarian al primilor ani de dupa Revolutie, cand ne-am procopsit cu „Manole” Isarescu, profesor fara opera la ASE si academician. In ASE inca se invata dupa manuale inspirate (sau chiar copiate) din carti de economie americana din anii `80 ai secolului trecut si din compilatii ale revistei The Economist din perioada in care isi dadea teza de doctorat acelasi „Manole” (aceeasi ani `80 ai secolului trecut). In special in prezent, „marii” economisti romani continua sa se ghideze dupa zicala lui Ronald Reagan, „guvernul este problema, si nu solutia”. Fostul actor de la Hollywood a fost, totusi, presedinte al SUA in aceeasi perioada a anilor `80 ai secolului trecut. De atunci, lumea s-a mai schimbat, cat de cat.
In orice caz, va intreb direct (desi doar retoric) ce preferati: (i) sa nu stiti deloc ce se intampla in mod real in Vest, adica acel taram de basm pe care inca il idealizam, ca si cand nu ar fi trecut 30 de ani de la momentul la care sistemul capitalismului american si-a atins apogeul (dupa care a urmat coborarea la nivelul de capitalism gregar), in conditiile in care „elita” economistilor romani contemporani ignora, poate chiar intentionat, realitatea, sau (ii) sa stiti cate ceva din aceasta realitate de la un avocat?
Nu de alta, dar parca lumea noastra era ghidata, in ultimii 15 ani, de sloganul „vreau o tara ca afara”...
Gheorghe Piperea
