Io nu citesc motivaționale. Mi se par glume cu zahăr peste care mintea mea bagă un kil de sare. Când mai trag cu ochiu' peste două-trei rânduri mă cocoșez de râs. Zici că's reclamele cu sanohepatic și artro nu știu ce, cu ăla de-l trimite soacră'sa caftit înapoi la farmacie că n-a luat cucuruz articulații iar boul bălții pleacă supus s-aducă apă vie pentru salvarea femeii care i-a dat viață ăleilalte de-l trimite după Gerovital. Deocamdată. Că frumusețea se întreține precum genunchii mă'si.
Cam asta'i relația mea cu motivaționalele. Până în dimineața asta când - dând iama prin cosmeticalele vieții - am constatat că trei sferturi din ele sunt expirate și nefolosite de pă vremea lu' Zamolxes, iar eu le arunc cu o bucurie nedisimulată, singura problemă reală fiind faptul că se încarcă tomberonul și mai e până vineri când iau ăștia gunoiul.
Și tot aruncând, tot aruncând dau frate de niște cutiuțe d-alea rotunde, mici și roșii cu alifie chinezească.
Unii dintre voi vi le amintiți, este? Panaceu era pe vremuri, nu alta! Ce cremă de față, ce demachiant, ce apă micelară? Nimic! Alifie chinezească, lume!
Răscolesc prin minte să-mi dau seama când și de unde le-am luat. A apus orizontu' istoriei antice și eu tot nu-mi amintesc.
Sanohepatic forte și Supramax articulații îs niște motivaționale expirate pe lângă minunile astea!
Pătrunsă de importanța momentului deschid ca-ntr-un ritual străvechi cutiuța să-mi dau pe genunchii folosiți juma' de secol. Trosnea Marele Zid Chinezesc fraților!
Și-odată m-a lăsat durerea, m-am îndreptat ca un salcâm înflorit iar mâinile se pregăteau frenetic să smulgă buruiana dintre butucii de vie gemând de strugurași verzi.
Ies în curte cu ditai zâmbetul pe față și cu părerea despre motivaționale schimbată.
Parcă aș fi dispusă să le accept...
Și cum mă fâțâiam debordând de tinerețe veșnică și viață fără de moarte - dispusă să-l accept până și pe boul bălții, ăla cu privire umedă și spaimă de supramax, ba chiar și citatele virale cu femeia după 50 de ani atribuite lu' Meryl Streep în care ce să vezi, nu te mai interesează tigăile nespălate și bârfele prietenilor - văd cum pisicile iau distanță de mine și afișează priviri uluite.
Fac eu un pas în față, fac și ele doi în spate. Ce-aveți făi disperatelor nici vouă nu vă mai plac motivaționalele? răcnesc io. Că după 50 de ani nu mai este interzis și lipsit de educație să vorbești cu făi. Numa' s-o zici cu noblețe. Astea o iau la sănătoasa din jurul meu de zici că le aleargă Satana pisicilor să le ducă în iad.
Mă așez pe balansoar și văd cum muștele o iau la sănătoasa. Două rândunici așezate pe-o cracă păreau aflate în leșin. Cu o zbatere de aripi lentă s-au dus și alea...
Întorc capu' și văd toate florile din ghivece ofilite. Și p-alea din curte. Le fac poză pentru conformitate. Măru' din spatele curții se auzea cum se usucă. Haai măăăăăă!!!
La vecinu' pă gard trona un afiș cu de vânzare...
Câinele lup, Sara mea frumoasă, venea spre mine cu ochii mari aproape târându-se:
- Femeie, cu ce dreaq ai dat pe tine de miroși în halu' ăsta???
Și câinii voștri vorbesc, nu?
DANIELA TARAU
