Ninge iar în Postul Mare,
Pe icoane şi-n altar,
Ninge ca din întâmplare
Cu albastru glaciar.
Şi de m-or chema asceţii
Să adăst în ruga lor,
Voi picta pe toţi pereţii
Ce-mi lipseşte din décor:
Nuferi răstigniţi pe ape
În tăceri, visând naiv,
Din zăpezi să se adape
Şi din ape rogvaiv.
Maci cerşind încă o noapte,
Sângerând de rugăminţi
Cu lăstarii lor de lapte,
Aşteptând în lan cuminţi.
Un copac strigând de verde
Pe cărarea unui vis,
Nopţile să îmi dezmierde
Când mi-e somnul interzis.
Şi un cer deschis spre tine,
Fără iarnă la hotar,
Unde gânduri clandestine
Ne pun inima pe jar.
Şi în ultima secundă,
Când ninsoarea s-a oprit,
Voi muşca din zid flămândă,
Să îmi las amprenta-n schit.
Şi când vei urca pe stâncă
Într-o pauză de nea,
Să-mi iei rana cea adâncă
Şi să te-nveleşti cu ea!
VIOLETTA PETRE
