Pledez mai vinovată decât sunt și-aștept să aruncați cu pietre-n mine, dar nu cumva s-atingeți vreun cuvânt, că uit și de respect și de rușine...
Răniți-mi fruntea, rupeți-mi un braț și-accept și să rămân fără picioare, dar nu cumva să-mi prindeți versu-n laț, că vă ating acolo un' vă doare...
Altfel, aștept pedepsele pe rând, că-s vinovată de melancolie și-o afișez mereu în poezie, că-mi troienesc tristețile în gând...
Sunt vinovată de iubiri paradoxale, când mă lipesc ca timbrul de scrisori, de orice glas ce-abundă în vocale și chiar de un dușman adeseori...
Dar, eu iubesc orice ființă vie, pe care o așez în vers duios, să-i dau eternitate-n poezie și s-o obișnuiesc cu ce-i frumos...
Sunt vinovată că mă las ghicită până în cel mai modic amănunt, deși enigma mea e lucru sfânt, alerg prin lume neacoperită...
Și strâng la piept iluzii și minciună, nu văd nimic ce-i rău și belicos, pentru că pot s-ajung ușor la lună, chiar fără aripi, ci doar mergând pe jos...
Sunt vinovată că iubesc fervent și nu mă tem de mâine și de azi și chiar din vina ta în brațe-mi cazi, eu te păstrez ca pe o sfântă pâine...
Sunt vinovata fără vini flagrante, pledez mai vinovată decât sunt și judecata voastră o înfrunt, scriind poeme, pentru voi, șocante...
Sunt vinovată că mai sunt pe-aici și m-amăgesc cu harul poeziei, legată chiar de stâlpul infamiei... dar, Doamne, Tu mă prinzi și mă ridici...
Că port doar vina simfoniei verii, pe corzile viorii violet, ce se mlădie-n pași de menuet pe-aleile cu umbrele-nserării...
VIOLETTA PETRE
