Parcă-amiroase un pic a primăvară
A încetat și crivățul din cord
Și liniștea în suflet lin coboară
Și cu destinu-ncep să fiu de-acord...
Nu se mai răzvrătesc poeme-n mine
Și muza e cuminte, a uitat
De toamna-n care poezeam cu tine
Într-un septembrie, pe-o vină-amanetat...
Rămâne-o amintire într-o ramă,
Praful uitării se va așeza
Cum e firesc, ca peste orice dramă
Din care niciun plâns nu voi fraza...
Voi îngropa și clipele frumoase,
Atâtea câte-au fost... nici nu mai știu
De-au fost, cumva, cu mult mai numeroase
Decât exilul matinal și pământiu
În care m-abjurai ca pe-o povară,
Ca pe o piatră de Sisif damnat!
M-ai tot împins, să ies din tine-afară
Până când în abis m-ai aruncat...
Mi-e bine-acum, mi-am căpătat vederea
Și văd mai clar că am greșit flagrant
Când m-am insinuat să-ți aflu vrerea
Dar, tu erai doar simplu emigrant
Prin versul violet plin de iubire
Atât de-adâncă, că te-am sufocat
Respiră-n voie-acum... de înrobire
Iubitul meu, pe veci eliberat!
Voi învăța să cânt din nou cu marea
Și îmi voi aminti din când în când
Că am rămas în glas doar cu chemarea
La care n-ai răspuns... n-aveai de gând...
Am fost mai mult decât nimic și-mi pare
Atât de rău că m-am pierdut în timp
Și am rămas cu-aceeași întrebare:
Eram, iubite-al cincile-anotimp,
De ce nu m-ai văzut cât sunt de floare?
VIOLETTA PETRE
