În urmă cu ani buni era gata să fug cu un persan. Iranian, gară, mare, sezon, Constanța. Am plecat cu puloverul lui, că pierdusem cu intenție fățișă 15 trenuri spre București și nu mă dădeam dusă.
Frumos cu crăci, arăbetele. Io ziceam arabian men. El o ținea cu persian. Mișto rău persanu'. La cum arăta, putea să fie și de pe Marte. Să aibă antene. Să mănânce iarbă până behăia...
Ne înțelegeam, bașca. El romană nu. Io persană nu. Turuia în engleza ca o moara stricata si io nu puteam tine ritmul înțelegerii cuvintelor, darămite sa le mai așez in pagina… Engleza mea mă ajuta sa mă descurc numa daca m-as fi pierdut pă inelele lu’ Saturn...
Ce dreaq vorbirăm 8 ore frățiuer???
Mă nene, aș fi dilatat ziua să mai încapă niște kilograme de ore în ea! Avea jigodia niște ochi că de mă pierdeam în ei trei cincinale m-ați fi căutat prin Teheran cel mai probabil.
Am plecat de pe plajă, m-am întors pe plajă. Ne-am plimbat prin oraș. Mă ținea de-o mână. Cu ailaltă îmi căra geanta.
Zic in sinea mea după fo' 3 ore de plimbat la pas... Doamne, ce bine că am teniși... să-l întreb dacă n-are dreaq vreo rabla de mașina. Ca îmi ieșise limba d'un cot.
Îl privesc în ochi, aproape crâncen de galeș, în timp ce simțeam la propriu cum îmi cresc perne sub tălpi și glăsuiesc suav ca o gazelă:
- mă, tu nici o Dacie n-ai???
Nu înțelege nimic, evident. Dar îmi întoarce privirea și mă țintuiește cu doi ochi negri, mari cât abisul, de mă duce naibii în pragul leșinului.
Caut soluții febril, despre cum să-l întreb de sfântu’ autovehicul, că io eram convinsă că băiatu' credea maxim că scopul meu final în viață era să mă plimb cu el de mână prin Constanța.
Măăăh, da' avea un fel de a mă ține de mână absolut dement, că nici până azi n-am uitat! Dovadă că mâini d-alea n-am mai întâlnit.
Și dă-i și încearcă să-l chestionezi pă persan. Dau din mâini imitând volanul, vrrrrummmm-vrrrrummm n-ai mă săracule???
Titiiitttt, tiiitttt... nik fraților! Nu mă ajuta nici peisajul că pe unde mergeam nu era nicio mașină. Si pă vremea aia nu știam că mașinii îi zice car.
Băi și la un moment dat se vede un vapor în larg. Petrolier, pana mea, nush ce era.
Da' mai conta? Întorc moaca de gazelă vrăjibilă spre om, întind deștu' arătând spre petrolier și-i zic cu o gingășie gâjâită:
- have you something like this?
Ăsta se panichează rău, se uită la mine luung, se uită de jur împrejur de ziceai că vrea să cheme miliția, și zice: nope!!!
Vai tu Doamne când încurcași limbile în Babilon! Nu lăsași măcar o cale de înțelegere între mine și necreștinu' ăsta!
En fin, mai mergeam 300 de metri, iar se oprea si zicea : te iubesc. Asta știa să zică în română. Era cam la nivelul Bibicăi. Apa, papa, caca.... Plus te iubesc. Apa, papa, kaka plus frumosa.
Băi, da ce ochi avea!!! Ce gesturi! Si cum arăta măiculiță! N-am mai întâlnit de la el un barbat construit ca o combinație între toate lucrurile așezate la superlativ.
Iar mai mergeam, iar zâmbeam, iar schimbam mâna una cu ailaltă să mute geanta pe umărul opus, iar fredonam Rivers of Babilon...
M-aș fi mutat în Constanța pă viață, m-aș fi mutat în gară în Constanța, în Iran, în Antarctica, in Pacific. Numa' să mă țină de mână.
Așa se plimbau niște curenți prin degetele mele, ajungeau la creier și uitau să se mai întoarcă...
E, și la un moment dat, trecem pe lângă un bloc. Întinde și el deștu' , zice my house arătând spre el ca Tarzan. I live here, completează.
Mamă, am pus-o, mă duce iranianu' acasă la el! Da mă, io sunt Jane, maimuța, Mowgli, sunt cine vrei tu, numa' ia-mă la tine! îmi bubuia mintea în șoaptă. Adevărul e că în ce hal eram m-aș fi dus și acasă la Râmaru.
Cum naiba să nu mă duc la Amir? Ne cunoșteam dreaq de fo’ 3 zile și era 4 după amiază!!! Doar că n-a fost așa! Am trecut prin fața scării, m-a luat pe după umeri, mi-a așezat o șuviță, am levitat oleacă și cam atât.
Stăteam proțăpită între furie și extaz!
Bolborosesc ceva cuvinte însoțite de gesturi. Mare, plajă, nisip, picioare, varză, nu mai pot... i le dau la pachet să-și aleagă și să le așeze el cum vrea că la mine a rămas filmul fără rolă.
Ajungem aproape târâș pe plajă, mă trântesc în nisip, închid ochii și-l înjur în gând pe Amir.
Se așează și persanu' gavărind ceva pe limba lui. Nu știu ce. Da' mă privea. Și avea ceva din Omar Shariff bestia. Si cum zicea el pe graiul lui ce zicea - da' după ton trebuia să fie mișto - prind și eu în limba subsemnatei a zice numa' zâmbet si cu toți ochii sclipind în cap:
- Bă tre' să fii prost rău mămică! Cum să treci măh prin fața casei tale cu mine în pragul disperarii, vizibil măh, și tu să mă târăști pe malul mării după ce te-ai ținut toată săptămâna dupa mine ca umbra.?!
Măh imbecil frumos și bun, ce mămică idioată te-a adus pe lume atât de incredibil? Cum măăă prostule nu simți chimia și curentul electric continuu ce vâjâie acoperind valurile mării? Măicuță, te-aș bate cu un par până zici hai cu mine de tot!
Bă păcătosule, cât de cretin și de mișto poți fi în același timp?
Am dat din mine tot ce-aveam mai bun. Toată gama, de la idiot până la imbecil. Cu ăl mai complet și plin zâmbet din lume și ăl mai cantabil glas.
Cam peste vreo trei ore de stat și privit marea prin ochii lui dă-i și explică-i again. Tuuu, tuuuu, ciuciuciuuu, tren, gară, Bucuresti. Că dreaq venea noaptea, cameră la hotel nu mai aveam, plin sezon, doar n-oi dormi cu persanu' pă plajă.
Ușurel-ușurel, mână în mână, la orizont se ivi gara.
Dau din coate, identific trenu', iau bilet, mai privesc ochii boului gata să mă înfig în ei să-l doara… și face persanu’ un gest demn de filmele de la Bollywood. Iși dă puloverul jos de pe umeri și mi-l pune mie că se făcuse răcoare.
-Take it, it's yours! zice cu vocea joasa compusa din niste armonii uluitoare.
Bravos prostule! Nu mă oprești la tine. Îți trimiți pulovărul la capitală…f'tu'ți pă măta de prost cu crăci, cu mirosul tău și cu zâmbetul tău absolut. R'ai al dreaq de prost cu privirea aia deșteaptă, completă și electrizantă.
Mî uit la el urmărindu-i mișcările și felul în care face lucrurile să pară firești. Înger, îngerașu' meu, tu l-ai creat p-ăsta să faci o probă, este? Ai vrut să vezi cum arată perfecțiunea pezevenghiule!
Facem schimb de numere de telefon în limba esperando... urc în tren, mă trage de mână, da' nu prea tare, trenu' se mișcă, mâna lui rămâne în aer și io îi arunc ținându-mă de bară:
- Prost ești Doamne!!!
Stă încremenit în loc și privește cum mă depărtam. Părea că zice ceva, da' n-aveam a înțelege ce. Eram toată numa' furie. Nervi. Draci. Mi-era ciudă că idiotu' m-a lăsat să plec. Era destul să mă tragă de mână. Mă duceam naibii în desert cu el. Mă stabileam într-o oază. Creșteam cămile.
Acuma, nah, ce era să fac? Să-i trosnesc fo' două în meclă, să-l iau de-o aripă și să-l duc în șuturi până acasă la el? Pe la Fetești mi-a părut rău că n-am făcut-o.
Cu chiu cu vai am ajuns acasă. Tot cu spumele mării pe mine. Cam la juma' de oră, în puterea nopții, îmi sună telefonul.
Și-ntr-o românească, bună nene, aud în ureche:
- Daniela, eu sunt, prostu' de Amir. Te întorci azi la Constanța?
- va urma –
DANIELA TARAU
