Mi-aud gândurile toate cum se calcă în picioare, ca să evadeze-n grabă și să se arunce-n mare...
Sunt sătule de-ntuneric, vor să iasă la lumină, dar nu au aflat că-afară e planeta în ruină...
Vreau și eu să scap de ele, că îmi sunt povară-amară și mă rod pe dinăuntru cu dinți aprigi ca de fiară...
Aveam gândurile-albastre-mi, înfloreau în primăvară și-mi cântau printre sinapse, mirosind a sălcioară...
Și se zvârcolesc prin mine, doar în versuri le mai scot, dar se nasc fără rușine altele și nu mai pot
Să le stăvilesc asaltul și să selectez ce-i bun, din pleiada de cuvinte, numai grozăvii adun...
Doar un gând strivit de teamă, stă cuminte și așteaptă să îl ia de mână mama, să-l mai urce înc-o treaptă...
VIOLETTA PETRE