În cronometrul timpului zălud
mi-am agățat o lungă așteptare...
tăcerea o-nsoțea perfid,
frenetic se năștea o-nfiorare
și acele ceasornicului numărau
- în pasul melcului timid -
secundele ce fremătau
și-și dilataseră toți porii,
nimic nu depășea viteza,
nimeni cu nimeni nu se întrecea,
tot timpul stătea lâncezit,
dorința mea o macera,
era târziu sau prea devreme,
nimic nu mai conta acum,
căci timpul măsura cu-a lui ruletă
distanța de parcurs în pașii de destin
și zgomotul întârzierii
mi se zbătea în minte răsunând
și timpul tot părea că trece-alene
strivind dorințele, mustind,
părea că se scursese-o viață
fără a realiza nimic...
părea că așteptarea-i infinită,
părea că timpul s-a blocat,
sau... dintr-odată, tot s-a irosit.
părea că așteptasem mult prea mult
ca să culeg în palme dramul de Nimic...
MARIETA COMAN
