Doamne, nu mă cerceta, uită-mă dacă se poate
Într-un fir de iarbă seacă, adunată pentru arderi...
Nu am merite să fiu rânduită-n partea dreaptă
Sperând, la o haină albă, din a Sângelui ofrandă.
Oare, am o mare vină, c-am crezut ceva mai mult
În iubirea cea de oameni, răsplătită cu tăciuni?
Sufletul mi-e răvășit... tot lovit de-o întrebare.
De ce lumea e fațadă, iar desupt... puzderie carii?
Cum am fost și sunt, mă știi, mă cunoști, cum eu nu pot...
Roasă de păcate-n șir, și de gânduri care dor...
Am atâtea bube-n cap... talerul mi-e tare greu
Dar exiști, îmi ești... Acolo... și îmi dai speranță-n mâine!