Cândva, demult, în copilărie, cu o zi înainte de Crăciun, mama se trezea pe la 3 din noapte și se apuca de frământatul cozonacilor după ce seara punea covata cu faină pe sobă, aducea ouăle și uleiul la cald și pregătea lemne pentru foc.
Aveam un cuptor în curte, cu vatra de cărămidă pe care „îl ardeam” în timp ce creșteau cozonacii în tăvi.
La 3 jumate era curat în casă. Mă muta dintr-un pat în altul, mă trecea în ăla de lângă sobă, mă învelea cu ceva, având biata mama credința că dorm.
Mirosea dumnezeiește în casă. Amestecul mirosului de cozonac cu ăla de grâu fiert pâlpâind pe plită te trezea din morți.
Bătea mama ouăle cu telul și frământa fără pic de efort. Cu o bucurie și o liniște nedisimulată. Pe care n-am înțeles-o niciodată. N-am reușit să dau de firul izvorului ăla așezat ce imprima atmosfera liniștită împletită cu mirosul de Dumnezeu.
Pe toate le avea așezate într-o ordine desăvârșită, de parcă dacă le-ai fi chemat, veneau singure.
Am moștenit ceva din harul ei, dar în condiții complet diferite.
- Unde e vanilia? Băi, n-ați văzut sarea? Cine 'Mnezo a luat paletele mixerului? Afarăăă că se face curent!!! Nu găsesc două tăvi....am uitat să pornesc cuptorul!
Zgomot, agitație de mă și mir uneori că iese cozonacul.
Singura chestie de-i încurca ploile mamei și dădea ordinea firească a lucrurilor peste cap eram eu.
Îi făceam destule, nu așa cum le gândeam inițial, că îmi era frică. Un ciudat amestec de frică, respect și iubire completă aflate permanent în suflet. Când ridica mama tonul mi se părea că se supară și icoanele din casă.
Când râdea mama aveam senzația că întreg Universul respiră a cântec și miroase a vanilie.
Îmi amintesc mâinile ei cărora nu le puteam urmări mișcările pentru că nu eram în stare. Pentru că prea plinul ăla de extaz pe care îl crea liniștea din ochii și sufletul ei mă încurca.
Îmi dădea peste cap toate construcțiile minții mele de copil și îmi înfrâna pornirile nebunești.
Felul în care făcea focul în cuptor stând pe scăunelul ăla mic făcut de tata, fie că era frig sau viscol, felul în care totul stătea așezat pe un firesc incredibil, felul în care avea timp pentru toate, felul în care venea de afară încremenită de frig cu primul cozonac scos din gura cuptorului si-i rupea colțul, pentru noi păreau ritualuri coborâte din Cartea Cărților.
- Iar ai mâncat toată vanilia! O sa te umfli de atâta cocă! zicea ferm dar fără pic de mânie.
Multă vreme am crezut că mama este Dumnezeu....
Ăsta este un alt Crăciun din viața mea fără mama. N-am să spun că este fad și anost. Am să spun doar că mimez bucuria. Am să spun că mă simt ca un copil bătrân cu sufletul orfan, cu socotelile încurcate de ordinea firească a lucrurilor. Sigura bucurie rămasă este că prin venele mele curge sângele ei...
DANIELA TARAU
