Pe când s-a întâmplat daravela, bomboanele vieții, astea de pom de care vă zic aci, erau deja în pom.
Si-n păcăliciul ăla de molid căruia îi cădeau acele, petalele sau ce 'mnezeu erau alea de cădeau puzderie pe când eram eu copchil; se puneau 3-4 globuri, păstrate cu sfințenie de la un an la altul. Ale mele zici ca veneau din cretacic! Și un sir de beteală argintie scoasă din punga legata la gură, jumulită bine...
- „Altu' moare si așa n-are”, spunea mama zâmbind cu toată fața, dar mai ales cu ochii ăia buni ai ei.
Acuma ce mai tura-vura, avea dreptate. Atât aveam, atât puneam.
De unde naiba bani de mai multe?! Și de ce mai multe, când le aveai p-alea?
Ce dacă ți-au rămas ghetele mici? Le porți, nene! Ca nu s-au rupt!!! Cam ăsta-i principiul.
E, si pe lângă 3-4 globuri și o beteală, niște vată aruncată neordonat, așa, pe post de zăpadă, aaaaaa, am uitat de vârful pomului, da' v-oi povesti-o și pe asta mai spre după amiază... urma dezmățul.
Dezmățul se constituia în bomboanele de pom. Împachetate în folie argintie, cu hârtia albă franjurată, ieșită pe la capete și răsucită atât de frumos.
Doamneeee, ce bune erau!!! Și acum îs de aceeași părere. Doar bomboanele nu mai sunt ca atunci.
Dacă aveai și o instalație pentru molidul deghizat în brad, erai bogat. Priveai lumea superior, din vârful lanțului trofic, îți aruncai ochii așa, numa' în treacăt, să vezi de capeți reacții și-n timp ce unu' povestea la săniuș de faptul că tac'su i-a făcut patine, tu, odaaată făceai ochii mari, îți duceai spre frunte mâna dreapta înmănușată in mănușă cumpărată, cu modele, nu d-alea făcute de mamai'ta, din lână gri sau albă si legate între ele cu-n șnur din lână împletită, puse pe după gât, că și prost cu craci daca erai nu le pierdeai... și exclamai:
- Am uitat să bag instalația in priză! Tiiiii!!
Adică împușcai un iepure mare. Toată planeta de pe 5 ulițe de jur împrejur știa că ai instalație de pom. Am avut și eu după câțiva ani de suferințe. Cam târzior. Când mi-a luat tata instalație, cam pe toate cele cinci ulițe pomenite mai sus scăpărau luminițe la ferestre.
Am avut si mănuși. Evident, d-alea legate de gât. Când ieșeam afară la joacă, mama și căciula sub bărbie mi-o lega cu doua noduri.
- Să n-o pierzi mămica!
Ce dacă pe sub aia mai aveam două???
Mă, tata era om serios. Când cumpăra ceva, cumpăra frate. Nu se juca. Aci' cu el semăn. Îmi trebuie un kil de făină? Cumpăr 10!!! De ce? Uite d-aia. Să fie. Dacă îmi mai trebuie și n-am? Si de aci' brodați voi mai departe... ca doară români ca și mine sunteți...
Iar de Crăciun, tata cumpăra bomboane de pom cat pentru 5 Crăciunuri.
Bomboanele astea erau pe post de bucuria nebunului. Ați trăit-o vreodată? Te cheamă, te strigă, te chinuie...
Și puneam bomboanele în pom cu mama. In ajunul Crăciunului. Mă mișcam cumva sa pic pe partea ailaltă a pomului. O bomboană în pom, următoarea în gură. Îmi ieșeau ochii din sclipirea lor de cat erau de bune.
Si când vedeam punga aia mare, mă, mare, plină ochi cu bomboane, se clătina Universul cu mine.
Ceva in cap îmi bubuia strigând:
- Ia punga si fugi! Nimic nu mai contează! Ia punga și fuuuuuuuuuugi!!!!
Taman în interiorul acestei lupte cumplite, cu urlete din neant în capul meu, cu băngăneli de începutul lumii, cu mii de draci micuței ce mă înghionteau si țipau strident pe multe voci, ia punga si fuuuuugi!, pe mine nu mă ajuta nimeni. Eram la voia necuratului. Ptiuuu! Ucigă-l toaca!
Cu gesturi drepte, tehnice, cu pumnii aproape strânși puneam bomboane în pom. Adică știți și voi cum, știți, da? Vă amintiți?
Luai papiota cu ața alba, legai bomboana la un capat, înfășurai bine, cu nod, după care o legai de crenguța pomului.
Cam 2 minute de operațiune pentru un copchil. Timp în care mi se îmbolnăveau si sufletul si stomacul...
Singurul înger din poveste era mama.
- Ia mâna de acolo ca te bat!
Și-ntr-o noapte, am cedat. Le-am mâncat pe toate. 'Nșpemii de voci m-au dat jos din pat, parca loveau cu o dăltiță mică în creierul meu făcându-l bucățele mici. Mănânca-leeeee, mănânca-leeeeeeee....
Am deschis un ochi. M-am uitat la ceas. Nu știam sigur cat e. Începusem sa cunosc ceasul. Doar nu pricepeam ce vrea limba aia mare. Mă orientam numa' dupa aia mica. Aia mică era la 3.
Mama nu era in pat. Auzeam zdrăngănit de oale din bucătărie. M-am dat jos din pat și am început a mânca bomboanele din pom. Una câte una. Stând jos, pe covorul de iută, că n-aveam d-ăla persan, cu ochii aruncați prin fereastră spre cerul iernii, așa am simțit magia adevarată...
De vreo doua ori a venit mama în casă. Avea nush ce chestii între sobă și perete. Să stea la cald. N-a aprins lumina. Ca dormea copchilu'....
Le-am mâncat pe toate. Folia argintie o păstram. Făceam colecție. Sătulă până în gât, cu prea plinul depășit, am adormit după o vreme. M-am trezit când limba mica era in dreptul lui 8. Cu niște dureri de burtă....
Când mi-am aruncat ochii spre pom m-a luat frica. Era hâd. Nu ratasem una, măcar. Una să fi rămas stingheră pe acolo.
De când mă știu am fost curajoasă. Cred că de la bomboanele astea mi se trage. M-am dus în bucătărie peste mama și i-am zis dramatic:
- Mămică, s-a întâmplat o nenorocire! Am visat că am mâncat bomboanele din pom si acum nu mai e nici una! Și mă doare burta de mor!
PS. Nu pot sa va spun ce a urmat. Ca nu știu ce a fost mai dramatic. Rasul mamei când i-am zis, sau bătaia după ce am făcut pe mine și n-am vrut sa-mi spăl singură țoalele..
DANIELA TARAU
