Când eram copil credeam ca lemnul de nuc se face din nuci.
Nah, și auzeam că lemn de nuc în sus, lemn de nuc in jos...si visam la un birou. Mă rog, nu prea aveam io idee cum arată, da' îl vedeam p'ăla din biroul directorului școlii și făceam o asociere de numa' numa'.
Aveam în cap mai degrabă puterea de ți'o dădea statul la birou. Semăna cu ceva grav și de-o importanță fantastică.
Eheeee... ca îmi făceam temele pe masa cu mușama. Și acum mi-amintesc florile de pe fața aia de masă. Și n-am să-nțeleg un lucru. Cum minunea cerurilor dăinuia mușamaua aia la mama pe masă? Cu cincinalele, frate. Că la mine după nici două luni, e ferfeniță. Julită, tăiată, jupuită de zici că trecură tancurile lu' Brejnev pă ea.
În fine, nu vă povestesc cum improvizam și făceam masa aia să semene cu ce năștea creierul meu. Până aterizau farfuriile cu ciorbă pe ea și trebuia să mut calabalâcul pă pat.
Bun, și cu ideea asta bine încastrată pă creier dă-i și strânge coji de nuci.
Pasămite era secretă operațiunea. Aveam un sac ascuns după hambarul de grâu și-acolo depozitam cu înfrigurare cojile de nuci.
Mă... și mai avem puțin să trec la al doilea sac. Și nush cum minunea lumii mă trimite mama la soru'sa, mama Petca, una din mătușile cu principii solide de viață și discurs liber impus să-mi dea miez de nucă pentru Crăciun. Că avea un nuc mare și frumos în curte.
- Fă Lino, să vină aia mică să le curețe că io le sparg.
Zis și făcut. Cum să nu mă duc? Deși evitam să-i calc bătătura din cauza principiilor, interogatoriului și monologurilor interminabile dar moralizatoare complet despre viață.
Mi-am călcat pe inimă pentru că mă aflam în fața viitorului meu.
Mă echipează mama de ziceai că fac salt în timp în era glacială și-o tai cu o veselie nedisimulată către porțile Iadului.
Pe drum, în gând îmi pregăteam răspunsuri, anticipând întrebările ei. Că ai ascultat-o pe mă'ta, că dacă faci treabă, că...toate minunile de n-aveai chef de ele. Dacă răspunsul era da, nu te aflai în plaja ei de așteptare și te lua altfel. Despre contrazis, învățasem să mă feresc ca dracu' de tămâie.
- Stai fă dreaptă pă scaun că te cocoșezi!
Nah, ea spărgea nuci și io le curățam. Stăteam dreaptă, dădeam răspunsuri corecte și îmi mergeau mâinile. Îmi venea și mie să mă pup.
Diferența era dată de faptul că atunci când nu se uita sau făcea ceva prin bucătărie luam câte-o mână de coji și le băgam pe unde-apucam. Prin buzunare, prin sân între îmbrăcări, în căciulă.
Din când în când lua și ea câte-o mână și le băga pe foc. Îmi plângea sufletul și mintea. Făceau o flacără frumoasă ca lacrimile mele pe interior.
- Unde naiba sunt cojile de pe masă, a trântit-o la un moment dat, că erau un morman.
Mă făceam că plouă și că sunt interesată de scosul miejilor.
- Fă, unde-s cojile de pe masă?
- În foc, am încercat eu marea cu degetul. Le-ai băgat mai devreme nițel.
S-a uitat ciudat. La mine și la foc. După aia a afișat mina aia de alhzeimeristă și-a dat din umeri. După aia nu s-a mai ridicat de la masă și flecărea cu mine verzi și uscate. Mai mult ea. Io ascultam corespunzător și căutam soluții.
Și-atunci s-a produs schimbarea de paradigmă. Zicea ce zicea, zâmbea, ba chiar începuse a râde.
- Gata, ajunge. Are mă'ta destule nuci. Hai că am treabă!
Mă, când m-am ridicat de pe scaun arătam ca un nuc bătrân. Încărcat de coji. Și nițel modificată în dimensiuni.
Mama Petca se ridică și ea să-mi aducă haina din cui. Mamă, mi-am adus aminte de cuiele bătute în perete pe post de cuier. Frateee, cât ducea cuiul ăla...
Dă să mă încheie la nasturi că nu scăpam de broboada legată pe sub brațe și nu mă mai cuprindea.
- Ce dracu are? și se aude un hârșâit specific frecatului cojilor de nuci.
- Făăă, tu ai coji de nuci în sân!!!
Am văzut doi ochi deschiși la culoare, mari și mirați bolovănindu-se la mine.
După percheziția de rigoare a scos o sacoșă de coji de nuci.
Amuțise.
Io așișderea.
Fusesem prinsă.
- Ferească Maica și Măicuța Domnului, îngăima pe un ton încet, blocată de descoperire. De parcă erau două maici.
Câteva secunde ne-am privit războinic și fără înțeles. După ce s-a dezmeticit din șoc, a coborât tonul vocii și-a zis categoric:
- Acuma stai jos și spune ce dracu faci cu astea!
I-am spus. N-am avut încotro. I-am descris în amănunt. Argumentat.
Întâi a râs. A râs bine.
- Credeam că e ceva de capul tău! Da' ești proastă cu crăci! Lemnu' de nuc se face din pom fă, din pom.
Am plecat dezamăgită. Încă un vis spulberat. Suspina zăpada de necaz sub cizmele mele de cauciuc. Albastre. Cizmele. Îmi răsunau cuvintele lu' Mama Petca în tot capul.
Și ciuda din suflet a făcut să încolțească ideea.
Cum dracu fac să-i tai nucul din curte?
DANIELA TARAU
