Să nu se mire nimeni că toate poveştile mele (adevărate) despre sărbătorile de iarnă de altădată stau sub semnul lipsei de bani… nici acum nu este, câteodată, altfel…
Înainte de 1990 eram pregătiţi să fim inventivi, să facem ceva din nimic şi mult din puţin… Asta era pentru noi atât de des invocata “magie”, pentru a cărei prezenţă în viaţa noastră de-atunci eu stau mărturie oricând.
Era în 1988 cred, în ajun de Moş Nicolae… băieţelul nostru, care avea doar câțiva ani, depusese mult efort pentru a-şi curăţa TOATE încălţările, inclusiv două perechi de papuci pe care şi le- a aliniat frumos în hol, lângă uşă.
Iar eu ştiam bine că abia aş putea umple o cizmuliţă cu cele câteva tablete de ciocolată, maşinuţe şi soldaţi de plastic … În timp ce mama îi făcea baie celui mic , pentru ca noi, părinţii, să avem timp de “mise-en scene”, mi-a fost imposibil să nu remarc diferenţa între speranţa aliniată în felurite ghetuţe şi pantofiori şi realitatea crudă a unei prăpădite grămăjoare de cadouri.
Şi-atunci am făcut aşa: i-am pus în ghetuţă o singură bomboană, învelită în staniol, iar cu alte mărunţişuri am punctat drumul care ducea către uşa spre terasă; apoi am ieşit – nisoarea se oprise de câteva ore şi imaginea grădinii troienite era de poveste - şi am înfipt în zăpadă de-a lungul aleii șerpuite, una câte una, bomboanele în poleială, ciocolăţelele, maşinuţele care mai rămăseseră, toate marcând un traseu oarecum clar spre poartă.
După aceea m-am întors în casă şi am aşteptat.
El s-a îmbrăcat tremurând de nerăbdare să iasă în hol şi să vadă dacă a venit “moşu” . Nu cred că aş putea să uit vreodată dezamăgirea de pe chipul lui când, fără să aprindă becul, mângâiat numai de lumina filtrată din dormitor, pentru ca vraja să nu se destrame, şi-a răsturnat şi şi-a scuturat pe rând încălţările… o singură bomboană aşadar şi o mie de lacrimi înghiţite în tăcere.
Atunci însă, am aprins lumina în hol şi el a văzut, uimit, că pe covor mai sclipeau şi alte daruri . Eu am emis, cu glas tare, ipoteza că poate moşul o fi avut sacul găurit şi toate darurile curseseră în neştire în zăpadă şi pe covorul din hol….poate de aceea nu-i mai rămăsese decât o bombonică pentru ghetuţe…
Speranța a fost mai tare ca frigul nopții... s-a îmbrăcat în grabă și a mers cu mine afară... acolo a cules din zăpadă, pe rând, şi cu strigăte de bucurie dulciurile, maşinuţele , soldaţii de plastic… ne-am uitat împreună peste gard, dar pe strada învelită în zăpadă nu mai era nimic…pesemne , sacul se rupsese în grădină…
În noaptea aceea însă, fericit, el A AVUT IMPRESIA și DOAR IMPRESIA că a primit o sumedenie de daruri…
Aceasta cred că este MAGIA domestică, aflată, atunci şi acum, la îndemâna oricui.
LUMINIȚA ARHIRE
