Cumva, era pe vremea lu' yahoo messenger . Vremuri istorice maică, conexiune dă epocă. Aveam o rablă de Compaq și windows 95 . Memorie cât un cd. Da' aveam, frate!
Huruia ca mașina de băga tată porumb, floare, grău și ce minune lumii mai băga să facă un soi de combinații pentru găini.
Când apăsam butonu' dă pornire ziceai că-s la Kennedy Space Center când sa desprins naveta Apollo 11 să ducă cetățenii pă Lună.
Bine, cre’ că scotea și ceva fum câteodată da’ nu puteai să-ți dai seama dacă e de la clătitele lu’ Popeasca de la 2 sau de la pc-ul meu.
Monitoru' nu mai zic. Cântărea fix câte sateliții lu' Saturn.
Așa... și nu mai știu cum se insinuează pe Antonio în messengeru' meu. Ciao bella, ciao ragața, mai în italiana, mai în franceză, mai în engleză, gavaream cu macaronaru'.
Chescătufe, biutiful , d-astea. Io îl învățăm română, el se făcea înțeles în ditai internațională. Zic, hait, taci că se prefigurează un amore cât casă. Mă și vedeam italiancă în perspectivă.
Și gavarește azi, gavărește mâine, hihihi, hahaha, mămică, dacă mă mut la Torino te iau cu mine, îi zic lu' mama. Ne facem doamne, ce paștele mă'si!
Îmi da băiatu și fro' trei poze cu el. D-aia zic, aducea nițel cu Bulai când presta statuie, simpăticuț, cu păru' până pă umeri, așa, bucle, brunețel, ușor neras, ceva mușchiuleți pă el, nu părea de lepădat.
Cam la două trei zile mă uitam la poze, mă dădeam doi pași înapoi, iar mă uitam, dreaq ziceai că-s poze de buletin. Țeapăn, drept și mândru. Cu privire romantică. Până la bust.
În fine, după fro' patru luni de ciao bella , spaghetti , una canțone mia , îmi zice băiatu, Antonio ăsta al meu că și-a luat bilet de avion. Că vine la Bucarest să mă vază. Pă mine, pă mama, pă fii'miu și câinele.
Emoții nenicule, nah vine prezumtivu' ginerică. Devenise treaba serioasă, pasămite.
Dă casa cu susu' în jos, fă șmotru, freacă faianța, vopsește ușa la baie că era d-aia da lemn, scoate cuverturile alea bune, serviciul de cafea și dă farfurii, toate noi, șterge geamurile...
Fă sarmale, dreaq, salată de boeuf...cozonac n-am făcut că semăna a nuntă tradițională și era prea de tot, da’ am făcut gogoși cu zahăr pudră.
Seara dăi și fă baie la toată lumea. Inclusiv câinelui, scoate țoalele bune de la naftalină să mergem la aeroport să aducem torinezu' în Berceni.
Plec cu fii’miu spre aeroport, bine parfumați, pieptănați, îmbrăcați frumos și decent. Copchilu' mă întreabă pă drum dacă îi luăm flori. Luăm o laie! El tre' să ia flori mamă, nu noi.
Mergeam amândoi spre 783 și cred că fiecare avea viziuni în cap. O gondolă, o veneție, vreun vatican...
Ajungem la aeroport cam odată cu avionu'. Naiba, veneam tocmai din Berceni. O juma' dă zi faci pă drum. Mai repede ajungeai de la Țăndărei.
Așa, vedem noi afișată aterizarea, fii’miu mă strânge de braț și nu dăm câțiva pași înapoi din mulțimea de așteptări. Trei sferturi madone. Câte una avea o coală A4 pă care scria după caz, Toto, Adriano, Silvio...
Noi n-aveam cu Antonio, că deh, îl recunoșteam după poze. Și în timp ce așteptam făt-frumosu' lumii, mă luase flama. Îmi imaginez cum vine un Antonio cu bucle negre în vânt, înalt, puternic, mă vede, aruncă geanta, deschide brațele și strigă din toți rărunchii: ciaooo bellaaaa !!!
Mă, și cum visam eu absolut artistic odată simt cum mă zgâlțâie fii'miu și zice: mamăă trebuie să fugimmmm!!!
Nu mămică, nu fugim, tre' să vină Antonio, cum să fugim. Amu' când dădu norocu' peste noi.
- Mamă, zice copilu' cu ochii zgâiți, uite-l, trebuie să fugim acum!!!
Mi-arunc ochii și mă uit. Și-l văd. Brunețel, cu pletele-n vântuleț și mic frațioare! Mic măh! Băi, mic rău de toot!!! Micuț. Micuțel. Ziceai că-i un pachet comunist de biscuiți Berceni. Cu-n ghiozdănel în spate și cu pași mititei se străduie să vadă ceva de acolo de jos.
În timp ce fugeam se clătina Universu'!!! Apollo 11 nu știu de-a ajuns pe lună, da' noi eram acolo deja. Fugă am zis? Nu frate! 100 de metri garduri!
- Hai mamăăă, țipa fii'miu, să nu ne prindă ăsta mic !!!
*
O săptămână am mâncat sarmale și salată de boeuf. În amintirea lu' Antonio...
DANIELA TARAU
