Agheasma mare...
Era in rânduiala lucrurilor ca în Ajun de Bobotează sa te trimită după Agheasmă. Două lucruri erau sfinte. Agheasma Mare si piftia.
Nu te apropiai frate de piftie până la Bobotează, nici dacă se cutremura pământul.
Avea mama o baterie de castronele de lut, frumoase precum florile înghețate, desenate de gerul iernii pe ferestre, pe care le încărca de carne fâșii și peste care turna lichidul vanturat si strecurat ce se transforma în tremurici și din cauza cărora suspinai privind neghiob și bălind pe geamul ușii de la camera bună.
Acolo în camera din față - căreia îi ziceam salon - stăteau așezate cuminți, toate bunătățile lumii.
O masă întreagă găzduia castroanele acoperite cu o coala de hârtie, de-un alb impecabil.
Mâncam zilele trecute din piftie și parcă îmi era ciudă pe lipsa interdicției. Când îți punea pe masă castronul, nici nu știai de unde să începi. Valuri de bucurie veneau peste tine în cascade și viața ta de copil căpăta dimensiuni paroxistice.
Felul în care așteptai să mănânci un castronel de piftie definea magistral respectul datorat firescului.
Intram în fiecare zi în camera bună, ridicam coala alba să mă asigur ca sunt acolo, mă aplecam peste masă iar nările mi se încărcau de mirosul poveștii.
*
Și-ntr-un an, îmi pune mama două sticle de-un kil în plasă, îmi așează mânușile pe după gât, mă îmbrobodește cu berta ei cât mine de mare, mi-o înconjoară pe după gat, mă leagă la ceafă, ferite'ar sfântu' să zici ca nu vrei, sau că nu-ți place și mă setează pe modul agheasmă. Crăpau și pietrele de frig...
A’ mai mare grija pe care o aveam, era să nu sparg sticlele, dat fiind faptul că aveam experiențe de genul ăsta, soldate cu ciufuleală sănătoasă.
Însă n-aveai cum să nu te dai pe gheață. N-aveai cum să ratezi insulele de ghețus ce sclipeau în fața ta și te chemau parcă să sfidezi viteza si timpul.
Si-ntr-un acces magistral de piruete artistice pe gheață următorul zgomot perceput a fost un clincănit de sticle sparte si-o baltă de agheasmă înghețată aproape instantaneu.
Întâi încremenești în fața nenorocirii. După aia faci ochii mici și cauți soluții. Pe vremea aia nu-ți permiteai asumarea.
- Mamăăă, am alunecat pe gheață si s-au spart!!!
Nu. Nu-ți permiteai nepermisul.
- Ce'ai căutat pe gheață? Ce ți'am zis io când ai plecat de acasă? Când îți bagi mințile-n cap că ești mare?!?
Ce mare frate, că broboada aia era de două ori cat mine!
Și atunci căutai soluții să eviți ditai discursul moralizator, poate si vreuna după ceafă sau o mână strașnică în par.
În secundele alea de stai să gândești cum repari pocinogul, atâtea îți trec prin cap, încât te poți apuca să reconstruiești lumea din temelii. Pentru ca de cele mai multe ori, soluțiile se prefigurau singure. Îți apăreau în fața ochilor si trebuia să fii nebun să le refuzi.
Fac stânga-mprejur și mă întorc din drum. În depărtare o văd pe sora mamei cu sticlele de agheasmă in pungă. O las să intre pe uliță, o las să intre în curte, o vad cum pune sacoșa în galeria casei și aștept după gard să vad dacă previziunea mea se adeverește.
Știam. Știam ca se duce în spate la grajdul animalelor să le dea mâncare.
N-aveai cum să nu știi. Făcea parte din natura lucrurilor. Intru în casă, mă duc în bucătărie la căldură și știu ca un sfert de ceas pot sa-i mănânc toată plăcinta din cuptor. Și asta s-a adeverit. Plăcinta trona călduță în cuptor acoperită cu un ștergar țesut în război.
Iau două sticle de sub masă și le clătesc. Doua sticle verzi cu dopuri de plută. Parcă le am în ochi. Le încarc cu apă din găleată si le duc în punga pe care o lăsase pe prispa casei.
Le iau pe alea cu agheasmă, mă întorc în bucătărie, le pun pe masă si mă urc in pat cu spatele la sobă și cu un tremur imperceptibil de emoție. Bâțâiau genunchii sub mine ca alte minuni. Noroc cu frigul
După câteva minute apare si sora mamei, înghețată tun cu agheasma pârâtă în brațe.
- Sărumâna! Ai făcut plăcintă? întreb io nevinovată.
- Ia la mama, c-am făcut. Mă'ta n-a făcut? Da' di ce tremuri așa? Ai înghețat ca un rahat!
Înfulec câteva bucăți zdravene de plăcintă cu zahar pudră și mă ridic să plec. Că mă traversau ceva sentimente și senzații nedefinite de frică. Și parcă așteptam să ridice vocea și să strige că știe ce-am făcut. Și nu prea reușeam să mai separ realitatea de ce se întâmpla în mintea mea.
- Stai să-ti dau și câteva bucăți acasă.
Am tresărit speriată și mi-am dat seama ca e vorba de plăcintă. Inima a coborât din gât si am îngăimat:
- Stau, cum să nu stau. Da' mai pune-i niște zahăr pudra, cerșesc eu, convinsă ca n-ajung cu nimic acasă.
Zici că's la spovedanie. Tot drumul până acasă am mers privind în spate. Aveam în istoric și cu sora mamei o poveste. Mă alergase odată vreo 2 kilometri de nici eu nu știu cum m-am salvat.
Mergeam și priveam în urmă strângând în brațe sticlele cu agheasmă și mâncând plăcintă. Când am intrat la mine în curte primul impuls a fost să încui poarta. Și ușa casei.
- Di ce-ai încuiat ușa mămică? mă întreabă mama dezlegându-ma si dezbrobodindu-mă de ditai păturoiu'.
- Așa mi-a venit, șoptesc aproape stins.
- Ai făcut ceva???
- Nu bre, ce să fac?!
- Ai fața aia de făcut rele...
La vreo trei săptămâni de la Bobotează cum stăteam în pat și mă uitam pe geam, o vad la colțul drumului făcând dreapta pe uliță spre noi, pe sora mamei.
Mi s-a năruit tot Universul. Cohorte de draci mititei îmi râdeau cu zgomot tropăit în cap. Valuri de călduri, da' ce zic eu călduri, flăcări în pălălaie ardeau de jur împrejurul meu. În câteva secunde mă dezarticulasem și mă chinuiam să pun bucăți din mine la loc.
Mama frământase pâine si era prin curte după lemne de foc.
Aud poarta și in secunda doi bag capul în pernă exersând rapid respirația de somn.
- Ce faci dădică? Ai frământat pâine? Am niște valuri de lână de tors. Poati mă ajuți si pe mine.....
„Taci că-i bine”, îmi zic. Mai clevetesc ele ce clevetesc și dacă am văzut ca nu-i pericol la orizont si în casă mirosea a pâine caldă dau sa-mi pregătesc trezirea din somn.
Și-n timp ce executam câteva mișcări ușoare o aud pe sora mamei:
- Auzi făi dădică, mie mi s-a stricat agheasma...
DANIELA TARAU
