Câte urme de pași au frământat zăpezile mele...
Unele s-au oprit în prag,
probabil nu eram acasă,
Altele mi-au lăsat urme murdare pe covor,
unele au zăbovit până în primăvară...
Erau obosite și eu prea singură.
Da, au fost și cele care m-au însoțit
când am plecat crezând că aveam de ce și unde...
Ultimele urme sunt ale mele.
Doar ele mereu s-au întors,
neamestecate, solitare,
marcaj inutil pe un drum
către o adresă ce nu mai există.
Demult nu a mai nins așa de Crăciun,
ninge curat, negrăbit,
ca o împăcare târzie.
Poate pentru că iubirea m-a găsit,
mi-a trecut pragul,
descălțată,
cu un brad în brațe...
și nu a mai plecat.
KARELIA NEACSU