TURTITELE LUI DUMNEZEU

hdfdhfjj

Pe o ploaie perfectă, acum mulți, foarte mulți ani, atât de mulți că nu mai știu nici eu câți, pe când eram un boț de om nițel mai răsărit mi-o luat mama cizme de cauciuc. Fără pretenții. Fără floricele. Și fără ștaif.

Turna cu găleata, era frig d-ăla de toamnă târzie iar soarele retras în tihnă lăsase loc unui cenușiu apăsător. Dar cui îi păsa? Îmi sclipeau ochii ca licuricii când mă uitam între sobă și perete. Pisica, ciorapii de lână pân' la genunchi și cizmele de cauciuc. Minunile mele...

Mama umbla prin bucătărie cu covata și ciurul de făină să facă gogoși. Altă minune.

Și-mi zice aruncându-și ochii ăia buni către cizme și ciorapi că n-are țaic. Că să mă duc în satul vechi la mama Petca, sora ei, că sigur are să-mi dea. Că gogoși și brânzoaice...

Mă-mbrac, îmi trag în picioare cizmele noi, se activează bucuria în suflet și-o tai ieșind pe poartă ca vijelia.

Mă și ploua, ploua de parcă între cer și pământ nu mai era nici o pavăză.

Am prins din zbor răzgânditul mamei. Țipa după mine ca apucata să mă întorc pen' că plouă șuvoaie.

Ei, aș! M-am făcut că n-o aud!

Nici nu știu prin ce înotam mai tare. Prin bălțile de jos sau prin revărsarea dumnezeiască de ape asupra lumii. Încercam să-mi dau seama dacă există stropi. Nuu. Era un puhoi bulucit  de apă venit din toate părțile.

Că am uitat să vă zic. Pelerine colorate de ploaie n-aveam. Avea tata o d-asta, ca o haină lungă cu glugă dintr-un material impermeabil în care încăpeam tot neamul plus vreo trei generații deveniți drepți odată cu trecerea dincolo.

Și-atunci, te-mpachetai într-un celofan gros de la cap până în picioare, îl țineai strâns pe lângă tine înaintând ca pe front în lupta cu stihia.

În timp ce furia naturii mă sfichiuia ca pe sfinți se năștea în „subinteriorul” meu așa, un sentiment de sacrificiu însoțit de o forță nebună de a reuși. Băi, mă duceam după țaic! Ca un erou!

Pentru aceia dintre voi de nu știți ce e țaicul, e drojdie mă! D-aia pentru frământat pâinea.

Ziceam că ploua. Ploua ca de sfârșitul vremilor. Nu era nici țipenie de om pe drum. Din când în când mă aplecam să dau cu mâna noroiul de pe cizme, că erau noi.

După vreo două secole jumate ajung în satul vechi la mama Petca. Că toate erau mame. Mama Petca, mama Tanța, mama Rada, mama Lenuța...și toate te priveau cumva. Înțelegător și înțelept. Și tu știai doar cu sufletul. Mintea doar nu pricepea atunci că la un moment dat se termină.

Intru în casă încălțată și cu nailonul ăla pe mine. Zic sărumâna. Că dacă nu ziceai nu era bine. Nu se-ntâmpla nimic, da' nu era bine.

M-a trimis mămica să-mi dai niște țaic să facă gogoși și brânzoaice. Mama Petca se uită la mine, se uită afară, se uită la cizme iar se uită afară. Și tună ca apucata, că fă, mă'ta e sănătoasă la cap, unde naiba te-a trimis pe vremea asta că nici câinele nu iese din coteț.

Bre, io nu sunt câine, zic doar în mintea mea că n-aveai cum s-o-nfrunți pe mama Petca. Mâncai jarul aprins. Io, stai să vezi că mama a zis nu, da' io vreau gogoși și până la urmă doar plouă, și parcă a mai stat...

Se repede și ia celofanul de pe mine și scoțând flăcări pe nas îmi zice să stau pe scaun. Adică nu zice. Tună. M-am așezat frumos pe scaun, am arborat zâmbetul de protocol că-mi era cam frică de ea și zic să fac conversație că matale ce mai faci, ce mai zici...

Fă, n-am țaic! Ai înghețat ca un rahat și ești fleașca! dă cizmele alea jos din picioare să te încălzești nițel. Io am vrut să nu crâcnesc și să mă execut. Dar la un moment dat am simțit picioarele bălăcindu-se în ceva. Că totuși cizmele erau măcar cu un număr mai mari să le porți și la anu'. Lasă că nu mă descalț că plec repede că poate cauți niște țaic. N-am fă, tu n-auzi? Am turtele dacă vrei. Știți ce-s alea? Niște minunății uscate făcute din aluat dospit amestecate cu mălai, în fine, și bunuțe și frumoase. Pâinea cu turtițe e desprinsă dintr-o icoană cu Maica...

Vine asta ca un uliu să-mi scoată cizmele. Nu știu ce-a văzut, că iese valvârtej, aduce o căldare îmi scoate picioarele din cizme - de fapt și le varsă în ea. Stoarce șosetele de lână până au scârțâit ca balamalele.

Îmi înfloriseră picioarele. Arătau ca niște flori crețe, gălbioare, de cresc prin cimitire. Și bodogănea și zicea și o-ntreagă avalanșă de vorbe se rostogolea prin încăpere izbindu-se de toți pereții.

Bre, se-nserează și se face întuneric și mă duc acasă să facă mămica gogoși, am îngăimat, dă și mie  alea să plec. Se duce în altă cameră și vine cu vreo trei-patru turtițe aurii și uscate, le pune într-o pungă și-n alta ciorapii storși.

Trag în picioare alții, de la ea, de-mi veneau până la gât. După aia scoate din buzunar alte două pungi, mi le trage peste șosete și le leagă strâns cu nod. Putea să-mi mai pună cinșpe pungi tot intrau picioarele în cizme.

Bag minunile aurii în buzunar și dispar până nu îmi dă vreo două după ceafă.

O iau înapoi încercând să întind pasul. Mi-alunecau picioarele legate cu nod da' țineau de cald. După două ulițe mărșăluite  n-am mai putut. M-am aplecat sprijinindu-mă de-un gard să scot alea și s-a-ntâmplat nefăcuta. O zgâtie de câine prinse a se rățoi la gard făcând ditai tărăboiul de ziceai că-i cel puțin paznicul galaxiei.

M-am desprins de scandură țipând cât mă țineau plămânii marș și-am ajuns în șanțul plin ochi. O cizmă în picior, una mai încolo și pelerina improvizată nicăieri. Ăla lătra ca apucatul, ploaia își vedea de vălureala ei, numa' un boț de copchil căuta prin noroi punguța cu turtițe aurii.

Ce potop, ce urgie, ce revărsare de ape? Nimic. Timpul numa' scâncea trist, odată cu mine. Lacrimi mari umblau rătăcite pe față  în simbioză perfectă cu apa cerului.

Atunci Dumnezeu cred că și-a aplecat privirea din pestetotul vieții și mi-a văzut ochii. I-am văzut și eu ochii Lui. Semănau cu turțițele aurii de la mama Petca. Ședeau în mijlocul drumului.  Niște iriși senini peste care ploua altfel. Le-am băgat în sân și mi-am făcut cruce cu limba pe cerul gurii.  Învinsesem ploaia!!!

Până acasă am mers de mână cu Dumnezeu. Și cu ochii Lui în sân. Nici frigul n-a mai fost frig și nici ploaia n-a mai turnat cu nemiluita.

Mămică, n-avea mama Petca țaic, îi zic îngrijoratei și disperatei de i s-a luminat fața și sufletul când m-a văzut în casă, da' am adus turtițele lui Dumnezeu!

DANIELA  TARAU

Featured

S I M U L A R E A

De multe ori ar trebui să lăsăm goana asta nebună cuprinsă de frenezia  banilor care fie că sunt foarte mulți, fie că sunt foarte puțini, ne ocupă mintea și ne comandă creierul fără să mai fim capabili să gândim puțin cu capetele noastre. Consecința?