The last frontier...
De fro' două săptămâni, dacă nu mai mult, mă bântuie o idee. Bine, ea mă bântuie în conștient mai demult, da' amu' o migrat peste tot și chițăie...
Face ca toate minunile în mintea mea și m-o împărțit în două. Una bună ș'una rea... sau... mă rog, amândouă rele, numa' că una pare mai puțin rea decât ailaltă sau #whatever... fir'ar mama ei dă limbă strămoșească să fie, c'am trecut Canalu' Mânecii cu toții...
Ce ziceam? Ziceam că mă bântuie acătării un gând. Nu-mi dă pace, da' nici nu-mi vine a-mi lua angajamente ferme. Mă bag seara la somn. Stau de vorbă cu mine. Analizez, evaluez și decid. Gata, de mâine dimineață s-a terminat. Că io pot. Adică pot clar. Dimineața, mă trezesc, că... nah, încă mă trezesc. Stau așa câteva secunde, mă-ntreb întotdeauna ce zi e, după aia îmi spun că e ilogic. Nu pot în mijlocul săptămânii. Începuturile tre' să fie începuturi. Și să înceapă de la o margine. Așadar, de luni îmi șoptesc și mai hotărâtă să o fac.
Au trecut câteva zile de luni. Aiurea, nu-i bine. De la 1 ale lunii. Că e și mai de la început.
Azi am descoperit că a trecut și 1 septembrie. Nu știu când, că am avut treabă. Nu că n-aș fi vrut...
În fine, ce voiam să zic e că... da' nu-i promisiune, nu încă. Adică lucrurile bune încep de la 1 ianuarie, nu-i așa? Ziceți și voi. Că poate n-am io viziune și deformez realitatea naibii...
De bună seama acum. Am terminat ce viața mea am avut de făcut azi. M-am așezat să-mi trag sufletul.
Și fir'ar mama ei de treabă, am aprins o țigară.
În timp ce una din părți negociază cu ailaltă să ne lăsăm amândouă de fumat...
DANIELA TARAU
