„Nu credeam că vei muri vreodată!...”

Muşcă moartea ca o hidră şi ne sfâşie poeţii, după ce îi chinuieşte ani, doar cu amarul vieţii, pe o margine de hăuri, tot săpând în mal abrupt, până când ultima tre

Cum cade ploaia rar și vertical, neînsoțită de vreun vânt pervers, e liniște pe-alei și-n strai de bal, cu frunzele să merg, m-am înțeles,

La sărbătoarea mustului din burg, în târgul cu magiun și cu gutui, să gust din fagurii de

La anii ăștia ai mei

aș putea fi o țestoasă tinerică,

ori vreun rechin bun de joacă...

dar nu mă văd în stare

 „Eu plec”, mi-a zis

„ai pe masă cafea,

în frigider mâncare

Îmi permit să-nnebunesc!

 Vreau, din nou, să mai iubesc...

A înnebunit Vioara!

(Așa-mi spunea un prieten drag...

Ea îngrijea o grădină la mine în palmă,

pe când încă nu iubeam florile

și nici femeile cuminți,

trebuie că pe atunci nu o cunoșteau

Desăvârșind Iubirea,

Mai știu numai secunda-mbrățişării,

Când, neștiindu-ne, ne-am cunoscut.

Pe-atunci eram doar Noi şi largul mări

Deasupra grinzilor de crug,

Pe unde țapii negri fug

Livid la față, cu păr blond

Trecea şi vântul vagabond...

Stau pentru că-i toamnă,

stau pentru că stau,

și iubirii, doamnă,

simt cum mă predau...