A fost un timp când zorii ne picurau cu rouă
Și îngeri buni sălăşluiau în noi trăind cuminți,
Îngemănați cu luna, rupeam o noapte-n două
Şi-o împărțeam egal, la oameni şi la sfinți...
Mai vin pe înserat să șterg de praf, sertarul,
În care doarme rătăcită, o pijama albastră,
Să sting într-un ungher, spre ziuă, felinarul,
Iar storul greu de dor, să-l trag peste fereastră...
Miroase încă a dragoste cernită... și a tine...
O umbră ce se-ascunde în colțul de divan
Îți strigă urma mută, ştiind că nu mai vine,
Sunt stinse voci pe scenă, actorii vechi, dispar...
Si poate-am să mai vin un an... sau poate doi,
Zăvorul ruginit va tresări gemând sub cheie...
Pe drumul pietruit cu vise, voi duce clipe înapoi,
Făcând altar de rugă, din trupul de femeie...
.............................
M-apasă astăzi neființa întemnițată-n lutul
Ce-şi strigă condamnații, să intre la culcare,
Iar peste nemurire, să îşi clădească scutul
Pe care Dumnezeu, va picura iertând... iertare...
ştiind că totul... doar a fost!
TATIANA PAVEL