Daca ai văzut filmul Uleiul lui Lorenzo, poate îți amintești o fază foarte interesantă. Lorenzo este imobilizat la pat și mama îi citește dintr-o carte cu povesti. La un moment dat, adolescentul începe sa clipească într-un mod care atrage atenția. După câteva clipe de nedumerire, cei de lângă el își dau seama că Lorenzo încearcă sa le transmită ceva: a crescut și vrea să i se citească altfel de povești.
Încep așa aceasta povestioară, pentru că se întâmplă ca ceva sau cineva de lângă noi, sa se schimbe, să crească și noi să continuăm să-l privim și să-l tratam așa cum era înainte.
De data asta mă refer la comunicarea în on-line, care, oricât de multe avantaje ar avea, ajunge sa fie depășită de nevoia ca oamenii să comunice de fapt direct, față în față, în momentul în care relația dintre ei a atins un nivel anume, specific, de la relație la relație. E adevărat că omenirea se pregătește sa ajungă pe Marte, însă uneori tot ce e necesar sa faci, este doar să mergi pe propriile picioare - din punctul A in punctul B - aici, pe Pământ.
Comunicarea la distanță creează confuzie, pentru că nu îți dă posibilitatea să clarifici si fantezia îți joaca feste, oricât de versatil ești în folosirea cuvintelor. Oricât de atractive ar fi anumite teorii, uneori o melodie postata pe FB e doar o melodie și nu neapărat un mesaj pentru cineva anume. După cum „tu” si „tine” dintr-o postare, nu se refera neapărat la „TINE”.
Facebook își are sarea si piperul lui, însă dacă ne dorim ieșirea din monolog si imaginație, comunicarea clasica rămâne soluția cea mai bună din punctul meu de vedere...
Nu știu cum e la tine, dar eu am constatat că prefer ca atunci când comunic ce gândesc, ce simt si ce intenții am, să vorbesc unui om care e în fața mea, la propriu.
Așa că te invit si TE invit sa vorbești „în direct”, adică să ți se audă vocea cât mai des, cu oamenii dragi din viața ta. Acesta e un mesaj si pentru mine...
CRINA ILAS
