Pe vremea când mâncam dudele căzute prin praful Bărăganului și umblam cu picioarele goale prin același praf fierbinte al verii, nu știam că suntem sănătoși pentru că stăteam în legătură permanentă cu pământul. Iar pământul se comporta grijuliu ca un medic în garda permanentă a vieții.
Pe vremea când eram săraci și frumoși, nici nu știam cât de bogați suntem, doar pentru că ne clincănea zâmbetul pe față și asta ne dădea o forță incredibilă de a trăi. Cu puțin. Însă, fără să ne lipsească esențialul.
Este dulcele copilăriei mele din afara sărbătorilor și duminicilor, când gogoșile, plăcinta sau cozonacii ne prisoseau, era felia de pâine muiata ușor în găleata cu apă, dată după aia prin zahăr și marmelada...
Că despre luxul de-a avea „marmeladă la cutie”, vreau să vă zic aci. Iar „luxul” adus în discuție nu trebuie înțeles din perspectiva sărăciei, ci din aceea a faptului că era bună. Era al naibii de bună. Când apropiam cuțitul de bucată să tai o felie, în gura mea băteau clopotele lumii. Ușor acrișoară, nu foarte dulce și cu o aromă greu de egalat.
Cred că pe timpul ăla nu prea făceam diferență între icoană și marmelada împachetată frumos în coala de hârtie albă. Mă închinam la amândouă deopotrivă.
Acuma, puteți să vă hăhăiți cât vreți. Mă doare la bască. Da' io mâncam marmelada cu mămăliga rece. Ca pe sendviș. Felie peste felie. Iar la mijloc, felia cu minune.
Și-a venit tata într-o zi acasă cu o ladă de lemn, mare, plină până sus cu marmeladă. 
Așezată frumos într-un fel de hârtie cerată, calupuri întregi de-o culoare din spectrul minunii și un miros uluitor făcea să-ți iasă ochii din cap și limba din gură.
Ca-ntr-un ritual, mama a luat cuțitul, l-a spălat, l-a ascuțit un pic pe piatra din fața casei, l-a șters și-a tăiat o bucată serioasă cu marginile drepte și-a pus-o pe farfurie. Cât s-a dus până în camera din față să aducă eterna coală albă de hârtie, privirea mi-a rămas înfiptă în cubul țanțoș de marmeladă. Avea așa, un aer superior și țeapăn, de parcă știa ce iscă în jur.
O întreb pe mama dacă avem mămăligă rece. Mama dă din umeri și zice că a luat tata pâine. Pâine proaspătă. Da' unde-i mămăliga de ieri? întreb nedumerită. Am dat-o la câine, aruncă mama în treacăt.
Okkkkkk....dacă pentru asta trebuie să mă bat cu câinele, fie!!!
Îhîm, puteți să vă hăhăiți cât vreți...n-aveți decât să râdeți până la leșin... da' câinele avea mămăligă. Io nu...
Am ieșit ușurel ducându-mă spre spatele curții ca și când normalitatea era pe treaba ei, io fredonam nush ce lălăială în timp ce verificam cum stă treaba și câtă mămăligă mai are dușmanul.
Avea. Mai avea pentru două lucrări cu felia minune în mijloc. Mâncase o parte și mai avea cina. Am privit câinele în ochi și ăsta a înțeles din prima că treaba e serioasă. Că există riscul iminent să rămână nemâncat dacă nu se luptă.
A urmat o tatonare, io m-am apropiat periculos de bucata de mămăligă, s-a apropiat și el, io marș printre dinți, el mârrr printre dinți, avea o privire furioasă și disperată că mi s-a făcut milă.
După aia mă imaginam cum iau o îmbucătură din combinația miraculoasă și n-am putut. M-am vindecat de milă. Am luat un băț, am tras bucata de mămăligă tăvălită bine prin praful din ogradă și-am ascuns-o în sân.
Măh nene, s-a pus câinele pe un lătrat a jale de zici că bătea clopotul de incendiu. O aud pe mama ieșind, mă ascund în spatele casei și tac. Ăla lătra ca la sfârșitul lumii, mai să rupă lanțul, îndreptat spre direcția unde eram eu.
Am părăsit flancul, am dat roată casei că venea mama să vadă ce vede câinele.
Doamne, bună a fost! Am curățat-o frumușel și-am mâncat mămăligă rece cu marmeladă. Trei zile a lătrat câinele ori de câte ori mă vedea...
***
Am marmelada pe foc... Seara are boabe... mămăliga e la răcit... iar sunt bogată...
DANIELA TARAU
