Schimbător ca omul, timpu-și etalează câte o fațetă după placul lui.
Ieri zâmbea o vară, azi, de frig, vibrează chiar și poezia-n palma vântului...
Norii-s peste tot, au căzut pe țigle, căutând o nișă să pătrundă-n pod,
Marea se revoltă, cu furie-aruncă valurile-nalte din al său izvod...
Nu se mai aude ciripit de păsări, frunzele se-adună-n maldăr de grămezi,
Plâng copacii-n taină, ramuri desfrunzite au rămas orfane de veșminte verzi.
Croncăne de foame ciori impertinente și în tomberoane se avântă-n stol.
Răscolesc prin resturi, vântul le răstoarnă și rămân pe margini tot cu ciocul gol...
Pică brumă deasă pe corole-albastre dintr-un cer de ceară fumuriu și greu.
Parcă mă apasă și-mi îngreunează pașii înspre casă, ca-ntr-un vechi clișeu...
Muzele-s plecate cu lăstunii-n brațe, urmărind cocorii-n zborul lor spre sud.
Noi, ne strângem versul de pe țărmul mării și lăsăm decorul pustiit și nud.
Vine toamnă lungă și ne-aduce iarna, troienind tăcerea în nămeți de dor.
Vrem, nu vrem, se duce înc-un an și viața își scurtează firul... rămân pe fuior
Anii ca secunde, câți ne va da Domnul... i-om căra în spate, doar niște poveri
Plini de amintirea unor vremi furate din împărăția altor primăveri...
Viața ca un fluviu își urmează matca printre anafoare la răscruci de stânci.
Curge-nspre vărsare, unde se răsfiră și dispare-n hăul altor ape-adânci...
VIOLETTA PETRE
care „se dă” Director Adj.
