Din trenul cu un singur călător,
te-aștept iubite, și-apoi pot să mor...
În trenul cu un singur călător
E un melanj de umbre și lumină,
De vise-abandonate și de vină
Ce se lovesc la orice semafor..
De fruntea aplecată peste versul
În care îl așteaptă o dilemă:
„Va mai putea străbate universul
Acum, în clipa de amurg supremă?”
Dorința, ca un șarpe, se strecoară
Și ochii-ți strălucesc doar o secundă.
Tic-tac-ul obosit se înfioară
Și un ocean de sânge îl inundă...
Păcate amărâte-n strai de gală
Pe coridor se-aud cum gem și cântă
Într-un convoi împiedicat de boală,
Dar sunt fantome care nu cuvântă...
E drumul lung cu așteptări deșarte,
Vagoanele abia-și mai cară golul
Spre destinații clandestine, prea departe
Și încă un ocol își cere-obolul...
Eu te urmez cu gândul prins în gene,
De mână să urcăm munți și coline,
Și să ne-oprim pe iarbă în poiene,
Pe-un umăr să-mi las visul să te-aline...
Din trenul cu un singur călător
Iubirea mea coboară spre-a mă frânge,
Gustând frenetic clipa de amor,
Când brațele dorite mă vor strânge...
VIOLETTA PETRE