Un eseu juridico-moral despre Augustin Lazar (primit de la un avocat penalist)

picture

Este nu numai despre deținuții politici de ieri, ci și despre cei de azi. De altfel, același Augustin Lazăr care apăra ieri “statul de drept comunist”,  apără astăzi “statul de drept capitalist”. Indiferent de regim și de anotimp, ticăloșii își fac treaba. - Adrian Severin

Augustin Lazăr era, în anii ‘80, procuror la Procuratura Alba Iulia, calitate in care a fost delegat să prezideze comisia de liberări condiționate de pe lângă Penitenciarul Aiud, formată din cinci membri. O astfel de delegare nu era una obișnuită și nici realizată prin rotație, ci erau trimiși procurorii cei mai zeloși, mai remarcați in munca politică (Augustin Lazăr s-a înscris in PCR încă dinainte de facultate).

Iulius Filip fusese condamnat la 8 ani (redusi la 5 ani și 4 luni) de închisoare pentru “propagandă impotriva orânduirii socialiste”. In mod concret, a trimis o scrisoare de susținere și aderare la Sindicatul Liber “Solidaritatea” din Polonia, condus de Lech Walesa. Conform art. 59-60 din Codul penal de la 1968, executarea unei fracții de pedeapsă conferea condamnatului vocația liberări condiționate. Regula era ca fractia să fie de jumătate din pedeapsă. Pentru infractiuni contra siguranței statului, precum cea pentru care fusese condamnat Iulius Filip, excepția prevedea că fractia minimă să fie de două treimi. Deci, când a cerut prima dată liberarea condiționată, in 1985, Iulius Filip executase mai mult de 3 ani de închisoare. A doua oară, în 1986, executase pedeapsa aproape integral. Comisia condusă de Augustin Lazăr i-a respins cererea, atât prima oară, cât și a doua oară. A rămas in închisoare până la expirarea termenului de condamnare, fiind torturat, înfometat, privat de somn.

Examinând prima cerere de liberare condiționată, comisia condusă de Augustin Lazăr a consemnat in procesul-verbal despre Iulius Filip că “deținutul nu a dat dovadă temeinică de îndreptare” și că “timpul (de detenție, n.n.) a excutării nu prezintă garanția reeducării”. Concret, “în ultima perioadă, purtase discuții dușmănoase la adresa Republicii Socialiste România și redactase mai multe materiale, scrisori și memorii cu conținut dușmănos pe care le-a difuzat atât cunoscutilor, cât și organelor oficiale”. Deci Iulius Filip nu dădea rezultate în munca de reeducare, aia la care lucrase Mihail Șora pe vremea cand era consilierul Anei Pauker la Ministerul de Externe al primului guvern comunist. Dar Iulius Filips mai scria și memorii “organelor oficiale”, cerând să i se respecte drepturile omului, printre care cel de a adera la un sindicatul “Solidaritatea” (pentru gestul, dar si suferințele lui, Lech Walesa, odată ajuns președintele Poloniei, l-a decorat). Iulius Filip a continuat să trimită scrisori și memorii din închisoare, una dintre ele fiind adresată, in 1986, chiar lui Augustin Lazăr, in continuare presedinte al comisiei de liberări condiționate de pe lângă Penitenciarul Aiud, după ce i-a respins a doua (și ultima) cerere de liberare condiționată. Augustin Lazăr declară că nu a citit-o atunci, ci abia acum, după 33 de ani. Bine, și dacă ar fi citit-o atunci, ce? L-ar fi liberat pe Iulius Filip?

Observ cu stupoare că sunt destui dispuși sa creadă că nu Augustin Lazăr ar fi fost destinatarul scrisorii, deși Augustin Lazăr a fost singurul presedinte al comisiei de liberări condiționate de pe lângă Penitenciarul Aiud care a solutionat cererile lui Iuliu Filip de liberare condiționată, in 1985 și 1986. Sau că el nu a făcut nimic odios, torționari fiind doar gardienii, ultima verigă din lanțul puterii regimului, cea care executa deciziile altora, inlcusiv ale celor care inculpau, condamnau sau refuzau liberarea condiționată. Ori că nu avea încotro (adică a fost și el un fel de victimă?).

Dar Augustin Lazăr e “de-al nostru”, iar ai noștri sunt ok. Cum ar veni, comuniștii noștri sunt buni, comuniștii lor sunt răi. Orice, numai să nu îi vedem pe ai noștri. Nimeni și nimic nu trebuie să ne tulbure opiniile în bula virtuală perfectă politic in care trăim. Vișinescu însuși ar fi fost un comunist bun, de-al nostru, dacă ar fi ieșit in stradă să strige impotriva PSDragnea (mă rog, el a intrat la pușcărie înainte să se iasă în stradă).

După ce a negat inițial că el a condus comisia de liberare condiționată ce a respins de două ori cererea lui Iulius Filip, încolțit de evidențe, Augustin Lazăr a recunoscut că el este cel menționat in procesul-verbal al comisiei. Nu un alt Lazăr, ofițer de securitate sau de interne, cum încearcă a se acredita de unii (profitând de o confuzie anterioară de nume invocată de același Augustin Lazăr). Pe lângă binecunoscuta replică din categoria “dai in mine, dai în fabrici și uzine”, Augustin Lazăr mai declară că, “contrar afirmațiilor lansate de unele instituții de presă, rolul acestei comisii nu era de a dispune punerea în libertate a unor condamnați, acesta fiind exclusiv atributul instanței de judecată, ci de a verifica îndeplinirea criteriilor tehnice prevăzute de art. 59 – 60 din Codul penal din 1969: (i) îndeplinirea unei fracții minime obligatorii din pedeapsa ce se executa și (ii) inexistența rapoartelor de sancționare disciplinară. Pedepsele cu închisoarea se executau în temeiul mandatelor de executare emise în baza unor hotărâri judecătorești definitive de condamnare, iar procesele-verbale ale Comisiei pentru liberare condiționată se trimiteau instanței de judecată competente a hotărî, persoanele condamnate putându-se adresa instanței de judecată și în cazul unor constatări negative ale Comisiei”.

In legătură cu atribuțiile comisiei de liberare condiționată de pe lângă penitenciare, condusă de Augustin Lazăr in cazul penitenciarului Aiud, art. 28 din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor prevede: “Comisia prevăzută la art. 27 (de liberare condiționată, n.n.) examinează situaţia fiecărui condamnat, pentru a constata dacă sînt îndeplinite condiţiile art. 59 şi 60 din codul penal, întocmind un proces-verbal în care se consemnează modul de comportare a condamnatului în penitenciar şi la locul de muncă, date cu privire la munca prestată şi, cînd este cazul, propunerea pentru liberare condiţionată. Procesul-verbal prin care se constată că sînt întrunite condiţiile cerute pentru liberarea condiţionată se înaintează judecătoriei în a carei raza teritorială se afla penitenciarul, în vederea aplicării dispoziţiilor art. 450 din codul de procedura penală. În cazul în care comisia constată ca cel condamnat nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi liberat, fixează un termen pentru reexaminarea situaţiei acestuia, termen care nu poate fi mai mare de un an. Totodată, pune în vedere condamnatului că se poate adresa direct instanţei. Cînd condamnatul se adresează direct instanţei cerind liberarea condiţionată, odată cu cererea se trimite şi procesul-verbal al comisiei de propuneri”.

După cum se vede, condamnatul se putea adresa atât comisiei de liberare (regula, urmată de Iulius Filip), cât și direct instanței de judecată (excepția). Comisia era cea care, prin procesul-verbal, propunea instanței liberarea condiționată. Dacă nu considera că sunt întrunite condițiile pentru liberare, procesul-verbal nu se mai înainta instanței. Desigur că cel condamnat se putea adresa și direct instanței, însă șansele de liberare erau zero atunci când procesul-verbal al comisiei, pe care instanța îl primea obligatoriu, era unul cu propunere negativă, precum in cazul lui Iulius Filip. Drept urmare, Augustin Lazăr, in calitate de președinte al comisiei de liberare condiționată, era un fel de Dumnezeu al deținuților (mă rog, dacă aveau comuniștii vreun Dumnezeu).

În ceea ce privește condițiile în care un condamnat putea fi liberat condiționat, odată ce executase fractia legală de pedeapsă, avem art. 59 din Codul penal din 1968, care prevede că, “după ce a executat [fracția legală], condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinîndu-se seama de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei”. Teoretic, era atributul suveran al comisiei de liberare să stabilească dacă cel condamnat, care și-a executat fractia legală de pedeapsă (minim 2/3, in loc de jumătate, pentru cei ca Iulius Filip), este “stăruitor in muncă, disciplinat sau dă dovezi temeinice de îndreptare”. Comisia condusă de Augustin Lazăr a consemnat, ca in toate cazurile practice cu condamnați politic, că “deținutul nu a dat dovadă temeinică de îndreptare” și că “timpul (de detenție, n.n.) a excutării nu prezintă garanția reeducării”. Asta pentru că “in ultima perioadă, purtase discuții dușmănoase la adresa RSR și redactase mai multe materiale, scrisori și memorii cu conținut dușmănos pe care le-a difuzat atât cunoscutilor, cât și organelor oficiale”.

Și încheie Augustin Lazăr răspunsul său actual, dezangajant, cum că, “având în vedere perioada lungă de timp care a trecut, precum și imposibilitatea consultării unor documente originale (în special a hotărârii judecătorești emise în cauza respectivă) care să probeze situația evocată, precizez că nu pot confirma aspecte concrete referitoare la persoana despre care se face referire în articolele de presă”.

Adevarul e că, atunci când dai decizii pe bandă rulantă de respingere a cererilor de liberare condiționată pentru deținuții politici, că “așa erau vremurile”, e greu să îți aduci aminte de fiecare dintre ei. E mai ușor să spui că lumea e rea și are ceva cu justiția (cam așa spun și infractorii politici actuali când sunt puși sub acuzare, că se urmărește ca partidul lor să fie destructurat). Sau să aștepți ca unii să mintă că nu erai tu acel Lazăr sau că erai un simplu executant care nu avea încotro, nu putea sa facă altceva. Ori că CNSAS a stabilit că nu ai colaborat cu Securitatea, ca poliție politică (deși, in comunism, inclusiv ofiterii de securitate erau subordonați procurorilor, deci nu avea niciun sens ca un procuror să semneze un angajament de informator).

Iar acum se naște întrebarea: există vreo deosebire între procurorii naziști și cei comuniști? Și unii și alții au declarat că și-au făcut doar treaba. Că erau numai o rotiță în mecanismul unor regimuri politice, care, ambele, au pus la îndoială însăși umanitatea. Și nu doar procurorii Reich-ului au declarat asta, ci și medicii naziști, directorii unor concerne industriale, ofițerii SS sau chiar naziștii de frunte. Adolf Eichman însuși, artizanul trenurilor morții, a spus la fel in fața tribunalului israelian care l-a condamnat la moarte. Procurorii naziști au fost lustrați, proscriși, eliminați din magistratură și din societate, iar cei mai aprigi chiar condamnați la Nürnberg de către unul din cele 12 tribunale militare internaționale. Augustin Lazăr nu doar că e bine-mersi procuror general, dar mai vrea încă un mandat, in uralele susținătorilor care strigă in stradă impotriva “ciumei roșii” pesediste.

Notă: nu interesează că dezvăluirile despre Augustin Lazăr au apărut acum, când s-a deschis procedura de numire a procurorului general. Importante sunt faptele, iar, în mod normal, e păcat că acestea nu s-au aflat mai devreme. Justiția - inclusiv cea morală, dacă cea judiciară nu a fost învestită - nu se pune in mișcare in funcție de calendarul celor care sunt vizați, nu-i așa?

Sebastian Bodu

 

Featured