Când trec azi prin fața vitrinelor de pe Calea Victoriei, sau de oriunde - luminate „a giorno” - colorate, gâdilate, gândite de artiști în branșă, înțesate de rochii, pantaloni, tricouri și cămăși splendide, de stă mâța nu în coadă, ci în cap!, îmi amintesc cu o dulce-amară duioșie de vremurile Bucureștiul anilor 80. Mai știți cum arătau magazinele de țoale? Unirii, Cocor, București, Tineretului… Și ce manechine sinistre și belalii ne rânjeau de după geamuri? Eu n-am uitat.
Atunci nu prea aveam haine și nici bani. Cred că mai toți eram așa. Aveam însă imaginație multă și o voință tâmpită de a face din rahat bici, care să și pocnească, fără să mă stropească! Eram la liceu, în clasa a noua sau a zecea. Se purtau în draci espadrilele, fustele lungi, mulate pe fese și largi spre poale, colanții (ehee, cine avea!) pantalonii pensați, colorați și cu „vedere la gleznă”, tricourile cu mâneci largi care se strâmtau la încheietura mâinii și multe alte „minuni”.
Ca să fentez handicapul hainelor, exageram îmbrăcându-mă cât mai extravagant și mai ciudat. De la depărtare, semănam cu un papagal: colanți negri sau blugi rupți în genunchi, cu alți blugi scurți, pe deasupra, maiou roz, strâmt, cumpărat de la raionul de copii, pe care scrisesem cu o cariocă roșie: „Star Wars”, o geantă din cârpă, făcută dintre-un material care imita leopardul și espadrile la fel. Eram dureros de „șic”.
La glezna dreaptă purtam ceasul lui nea Fodor, tata adică, era stricat, dar arăta excelent și stârnea indignarea-n populație: „Fata asta-i fugită de la Bălăceanca!” La încheieturile mânuțelor eram plină de brățări din „aur” de trompetă, iar la gât îmi flutura o sârmă periculoasă, în formă de șpan, pe care o găsisem în curte la fosta întreprindere Electrotehnica, din Drumul Taberei.
Prin raioanele textile ale patriei cam sufla vântul, e drept! Găseam numai porcării din cârpă ordinară, cu imprimeuri nasoale și desene de te lua groaza. Atunci, sătulă să tot improvizez, mi-am zis așa: „de ce să nu-mi croiesc eu niște țoale conform gândurilor mele excentrice și revoluționare?” Și am pus mâna - nu pe ac și pe ață - ci pe telefon. Nu, nu coseam cu el, ci încercam s-o conving pe o bună prietenă, care se pricepea la metraje, să-mi confecționeze ceva interesant.
„Croitoreasa” se numea Mirandolina, dar ai ei o strigau Mandolina, pentru că în copilărie, Fernando, fratele ei mai mic, îi crăpase capul cu o mandolină din fier. Era un fel de jucărie, nu exista pe atunci familie, cât de săracă, să nu aibă în dotare și câte o mică mandolină. Ei, Mandolina asta a mea, era o lebădă neagrăăă, neagrăăă, ceaunel, dar cu trăsături exotice, frumușică și foarte talentată în ale croitoriei. As! Geniu! Dintr-o batistă îți făcea un costum de baie, de murea lumea!
Locuia în două camere împreună cu cei șase (am scris bine, nu e o eroare!) frați ai ei și cu mă-sa. Tac-su îi părăsise, își luase lumea-n cap, sau lumea îl ținea pe el în cap, nimeni nu știa exact. Mandolina făcea bani din croitorie. Vedea o textilă pe cineva și-i plăcea? Ajungea acasă și, dacă-i dădeai o perdea sau o față de masă, ți-o făcea întocmai! Ce Botezatu, ce Romanița, Venera Arapu sau alte nume celebre!? Mandolina, frate! Era stilistul cartierului! Lucrătura ei se cunoștea de la o poștă: vedeai la Gorjului o bluză cu o mânecă verde și alta mov? Era marca Mandolina. La Lujerului îți săreau în ochi niște budigăi cu un crac turcoaz și altul galben? Tot Mandolina era de vină. Nevestele tinere și puștoaicele făceau coadă la ea la ușă, iar fata trăia mai bine decât dacă ar fi avut o slujbă, undeva la o fabrică de confecţii.
Eu făceam scamatorii și trocuri nemaipomenite cu prietenele mele din blocul 110: „Fată, îți dau mărgelele verzi de la mama, cerceii cu strasuri, o ceașcă de șampon polonez de la Nuța, și-un săpun Lux, dar vreau până la ora 5 o pereche de espadrile, tricoul ăla portocaliu, sacoul galben și inelul cu pietricică verde!”
Într-o zi, pe la 4 și 20 după-amiaza, m-am îndrăgostit beton, lulea, leșinată eram! Doar aveam 16 ani, v-am zis. Tipul se numea Cristi, semăna cu Al Pacino, De Niro, Johnny Depp și Brad Pitt la un loc. Eu nu semănam cu nimeni și n-aveam cu ce să mă-mbrac. Eram tristă-tristă. Voiam să arăt trăsnet, să-l epatez, să-l înnebunesc, să-l fac să-și piardă mințile și să se dea cu capul de tabla tramvaiului 41 cu care ajungeam eu la locul de întâlnire…
Și pentru că mă săturasem de împrumuturi riscante și gheșefturile din care ieșeam mereu în pierdere, – ba rămâneam fără pantofi, ba fără inel, ba mă trezeam cu bluzele pătate - apelam discret la Mandolina. Formam numărul la telefon și…
Țrrrrr! Alo! Mandolina? Răspundea cu acul în gură, îi clănțănea printre dinți. Tocmai termina un sacou pentru vânzătoarea de la pâine, care stătea pe aceeași scară cu ea. Aia o putea ajuta să cumpere, pe sub mână, de la Cosmetice, șampon de urzică și Deodorant Favorit, să crape de ciudă madam Țugulea de le 4 și grasa aia de Corina, care stă la parter și are coșuri pe nas.
Îi explicam în trei vorbe și trei mișcări că plănuiesc să-mi trag pe mine niște pantaloni pensați (niște orori, recunosc!!!) galbeni, semitransparenți, realizați la mare artă și precizie tot ea, strânși pe fese, de-mi ieșeau în relief până și alunițele. Ca să-i pun pe mine, trebuia să fac eforturi supraomenești, să-mi sug burtica și să stau așa, cu abdomenul încordat, ore în șir. Dacă-mi dădeam drumul, îmi pocnea nasturele! Era cam greu, dar mă descurcam. Parcă eram un robot. Mandolina n-a fost de acord: Și mi-a pregătit ea ținuta.
„Mă, Dano! Io-ți fac două espadrile turcoaz și două negre, ca să fii șucară, da` te duci la întâlnire cu una d-un fel și hailaltă dă al`fel și să vezi ce mișto o să fii! Da-mi dai în șchimb o ojă cu sidef, nouă-nouță, un kil dă zahăr dă la mă-ta din cămară, că am văzut că are, și un pachet dă Carpați dă la tac-tu. Și te înbrac io cum știu. Să vezi dacă nu cade-n cur Cristi ăla al tău, cân` te-o vedea!” Mi-am dat seama că avea dreptate. Aș fi arătat ravisant așa: bluză turcoaz, fustă scurtă din finet (era mai ieftin) negru și espadrile diferite: stânga turcoaz, dreapta neagră. Pe cap, o bentiță turcoaz. La urechi, talăngi din plastic, evident tot turcoaz. Păpușă eram! Fardată ușor, să nu mă vadă nea Fodor, că iar începea cu teoria, n-arătam rău, recunosc. Dar nici sănătoasă la cerebel nu prea păream. O, Doamne, mă întreb și acum cum naiba aveam curajul să ies așa pe stradă?
Pășeam ca o balerină, ca o gheișă, nu puteam face pasul mai mare, că-mi crăpa minunea de fustuliță și rămâneam în curul gol pe bulevard! Din fața blocului și până-n stația tramvaiului n-am auzit în urechi decât aprecieri „gentile” de tipul: „Făăă, panchisto, făăă! Un` te duci, așa mișto-nțolită?” etc…și alte măgării urbane specifice golanilor de cartier, pe care nu le mai descarc aici din fișierul meu cu vorbe triviale. Înghițeam, dar nu le răspundeam.
Bucureștiul asuda ca un brutar gras lângă cuptor. Transpirasem și eu, dar mă țineam bâț. Trebuia să fiu frumoasă! În 41 m-am suit relativ ușor, mi-am luat avânt cu putere și, ca sportivele de performanță, am zburat: zbrrrr! Apoi am țopăit pe vârfuri, direct în brațele unui tataie simpatic cu mustață gri. Fusta nu s-a rupt, iar tătăicul s-a bucurat ca în copilărie când primea de la Mă-sa Mare cadouri de Crăciun. Când m-a văzut Cristi ăla, n-a știut cum să scape mai repede de mine. Eram tăcută și țeapănă ca o statuie. Stăteam numai în picioare, de frică să nu-mi crape fustulița. Pe bancă nici vorbă să mă așez! Băiatul a vrut să mă pupe, dar pentru că-mi țineam respirația, era să mor sufocată. Peste 30 de minte de încercări și întrebări cretine, de genul: „Ți-e rău? Vomiți? Să chem un taxi? Vrei apă?” m-a condus la tramvai. De atunci, gagiul nu m-a mai sunat. S-o fi speriat? Ah! De vină era numai Mandolina, cu javra ei de fustă! Bucăți o s-o fac! M-am dus la ea, s-o cert și s-o înjur, mama ei de baragladină, cu idei tâmpite de croitoreasă celebră!
Ajung, deschid ușa cu un șut și intru ca furtuna. Ea era la mașina de cusut „leana”, că I-ul era șters demult!, o râșniță, care funcționa: târ, târ, târ, cu o sfoară udă în loc de curea de transmisie. Lucra de zor, fata. „Din pricina ta m-am făcut de căcat la cea mai iubită întâlnire, am fost o idioată că m-am luat după tine!! În viața mea nu mă mai îmbrac cu porcăriile tale! Tâmpito ce ești!” îi zic, sărind furioasă peste boarfele întinse peste tot, o bucată de plăcintă bâzâită de muște și o cană pe jumătate cu nechezol. Mandolina m-a privit cu niște ochi plini de întuneric și, după ce m-a „uns” cu nițel langaj scatologic, să-mi țină vreo 30 zile, îmi răspunde calmă: „Tâmpită, ai? Ești proastă și agitată. Stai dracu` jos, că-l chem acu` pă nea Emil dă la 2 și te bate, de te caci pe tine! (nea Emil era administratorul blocului, spaima străzii, ieșea cu măciuca la drumul mare și lovea cetățenii patriei la gioale!) Mai bine vino să vezi ce lucrătură ți-am făcut acilea! Iete ce material meseriaș am!”, spunea ea, arătându-mi mândră câteva…perdele de tren! Da, da, perdele d-alea verzi, pe care scria CFR.
„Tu ai căpiat definitiv? De unde le ai?”, zic.
„Le-a adus frate-miu. Cică s-au agățat dă el în tren, s-a inervat și le-a șparlit.” Nu-mi venea să cred! Cum să croiești țoale din perdeaua de tren? Mai rămânea să-i aducă frate-su perdele de la ITB și cortina de la Teatrul Nottara. Dar mi-am dat seama în clipele următoare că Mandolina nu era chiar o tâmpită. Nu căpiase. Asta am constatat-o după ce m-am îmbrăcat cu pantalonii, care erau calzi încă! – și cu o gecuță șic, până la brâu, supermegamișto!!!
Arătam fantastic! Electric! Dacă mă atingeai, curentam! Veneau nădragii ca turnați, se vedeau bine crupa, linia coapsei, genunchiul…erau meseriași, ce mai! Iar geaca, o nebună! M-am binoclat, apoi, într-un ciob de oglindă, pe care-l ciordiseră ai ei frați tot dintr-un tren. De la depărtare păream o bomboană cubaneză verde. Jurai că-s înțolită-n cel mai șmecher și reacționar costum de blugi, adus de peste mări și foarte multe țări! Însă dacă te apropiai și „mă citeai”: CFR sus, CFR jos, la stânga și la dreapta, CFR la inimă, dar și prin alte părți, simțeai în nas miros patriotic de zgură, de fum și auzeai în urechi semnalul ăla celebru: „Glasul roților deee treeeen!” și-ți venea, zău!, să și alergi după ultimul vagon. Ah! când m-o vedea mama, care lucra de vreo 20 de ani la Gara de Nord, o să cârâie de emoție! Ce mai fată are!!! Și asta nu era tot. Îmi inventase Mandolina și-o pereche de ciubote, în ton cu restul țoalelor lipite de mine, de ziceai că-s din Neckermann. „Vezi, fă, Dano, că-s țigancă cu talent și caracter? O să turbeze toată lumea când te-o vedea așa! Ca lupii or să facă ăia din Lujerului, hau-haaau! În special tac-tu! Hi! hi! Hi!”, râdea ea, în timp ce-mi rupea o ață cu dinții.
Ce suflet frumos înflorea, totuși, sub bluza dubioasă a Mandolinei! Cum s-a gândit ea la mine și la viitorul meu! Îmi mângâiam pulpele zvelte, pline de litere CFR și gândul meu poznaș fugea poetic, cu duioșie, în trenul văduvit de perdele… la câte minuni au văzut și-au auzit ele, de-a lungul timpului: „trenul accelarat 1622 care circulă în direcția: Ploiești-Vest, Comarnic, Bușteni, Predeal, Brașov, Codlea, Făgăraș, Ucea, Avrig, Sibiu, pleacă peste 5 minute de la linia a optaaa! Aaaa!” Ce de vorbe au zburat pe lângă ele, câți navetiștii muncitori, care au depășit planul cincinal cu peste 180 la sută, și-au sprijinit frunțile ostenite de ele sau și-au șters sudoarea intelectuală de literele lor! Ce dar de preţ mi-a făcut Mandolina! O iertasem… Cât de importantă mă simțeam! Și aveam toată viața înainte, nu? Mai dă-l încolo pe Cristi! N-a înțeles nimic din frământările și fustele mele! Un bou!
DANA FODOR MATEESCU
