ULTIMA ARMA: REGIONALIZAREA!

jfjghhg

Regionalizarea va fi în curând ultima încercare a corporaţiei partidelor de a se spăla pe mâini în faţa reponsabilităţii de a fi provocat catastrofa demografică, economică – în fond umanitară – în care se afundă România; prin ea se va încerca să se salveze statul, înainte ca acesta să facă implozie, cam cum a făcut Grecia la finele anului 2009.

„PROŞTII” DE EUROPENI...

Pe când noi hălăduiam prin tenebrele cele mai absurde ale naţional-centralismului, adică prin anii 1980, în Europa de Vest se consuma deja un „nou val de regionalism”, impulsionat de restructurarea economică de tip neoliberal, de globalizare, de transformarea statului-națiune și mai ales prin construcția UE (Keating 2013). Pe scurt, Regionalismul a devenit una dintre formele dominante de politică teritorială în UE. De ce? Pentru că statele serioase au priceput că doar prin entități teritoriale sub-statale (adică regiuni) se putea accesa piața globală, adică prin ocolirea parțială a autorităților centrale ale statului, în ceea ce a fost numit „guvernare pe mai multe niveluri”.

Istoric, regionalismul a fost modul în care zonele dezavantajate dintr-un stat centralist au răspuns la lipsa dezvoltării socioeconomice şi la inegalitatea reprezentării politice („revolta periferiei”). Fiindcă da, clivajele sociale, economice, culturale şi instituționale din statul hipercentralist, reprezintă cele mai evidente motive de apariţie a nevoii de politici regionale.

CE FEL DE REGIONALIZARE?

În prezent, Ce-A-Pé-urile numite demagogic „Regiuni de dezvoltare” (de nord-vest, de sud-est etc.) nu au nimic de-a face cu puterea de decizie, ele sunt o jignire pentru fiecare dintre noi. Să fie foarte clar: regionalizarea pe care mi-o doresc nu se poate face fără instituirea unui Consiliu regional, un fel de Parlament regional, ca în Italia. Eu vreau să pot să-mi aleg reprezentanții regiunii Moldova, aceştia să poată să facă legi pentru regiune, şi mai avem nevoie – fireşte – de fiscalitate specifică la nivel de fiecare regiune; apoi voi avea grijă să-mi aleg, tot dintre moldovenii mei, sau poate dintre bănăţeni, ori poate chiar politicieni din Muntenia, şi reprezentanţi în parlamentul naţional. Regionalizarea mai înseamnă, fireşte, instaurarea unor guverne regionale pentru regiunile istorice ale ţării, ceea ce conduce la reale responsabilități pentru politicienii locali, dar şi la o a lor reală demnitate, nu ca acum cu pupatul papucului şefilor de partid din Capitală. Ce se întâmplă când nu ai autorități cu putere de decizie la nivel regional? În România vasluienii au ajuns să plătească metroul, iar timișorenii subvenţionează apa caldă bucur-ilfovenilor.

AUTONOMIA – DREPTURI ŞI COMPETENȚE REGIUNILOR

Din păcate, nici la vecinii noştri balcanici nu avem exemple de regionalism modern, occidental. S-a făcut puţin de tot pe aici, atât cât să nu se strice prea mult sistemul politic centralist, clientelar, consolidat în regimurile totalitare de dinainte de 1990. Adică ce s-a făcut?

 1. regionalizarea administrativă,

 2. regionalizare prin administrația locală existentă,

3. descentralizarea regională;

dar nu avem nimic din adevărata regionalizare, adică

4. autonomia regională,

5. regionalizarea prin entități federale (Marcou 2002).

 În folosul României şi al Balcanilor de altfel, de mare folos ar fi pct. 4., autonomia regională, însă la noi lumea habar n-are cu ce se mănâncă. Mișcări sociale semnificative care să ceară apăsat autonomie regională, nu există, deoarece în Balcani mai toate statele au o istorie foarte scurtă de politici democratice liberale şi o imensă neîncredere a cetățenilor față de introducerea nivelului regional de luare a deciziilor politice, perceput ca potențial periculos pentru suveranitatea și unitatea națională. Asta e o gândire depăşită, una de secolul XIX, s-o spunem până la capăt, una clar contrazisă de realitate, fiindcă experiența Europei arată că lucrurile stau exact invers: cu cât ţările au mai multă autonomie regională cu atât ele sunt mai bogate iar cetăţenii din regiunile lor sunt mai solidari, în interiorul statului luat ca întreg.

    Una dintre componentele esențiale ale regionalismului modern, e autonomia, iar în orice parte a lumii temerea inițială a statului centralist e că autonomia constituie un prim pas spre secesiune. Complet aiurea. În toată lumea, autonomiile teritoriale implică puteri administrative locale specifice, dar şi responsabilități din partea guvernelor regionale, care însă nu au dreptul de a face politică externă. Deci, sperietorile „ne iau ungurii Ardealul” şi „veţi fugi cu Moldova la ruşi” sunt glume ridicole, pe care până şi un analfabet funcţional din parlamentul României le-ar putea pricepe. Apropos, de nu avem şi o sperietoare cu „fug bucureştenii la turci cu regiunea Ilfov cu tot”? Ah, da, poate că nu e cazul, căci Ilfovul are PIB-ul peste media UE, mulțumită centralismului din România!

DE CE ATÂTA GRABĂ?

Toţi ştim care e de fapt miza: odată cu regionalizarea, corporaţia partidelor ar pierde monopolul „privilegiilor de Bucureşti”, împreună cu mare parte din sistemul blagoslovirii argaţilor parașutați în prefecturi, CJ-uri şi CL la fiecare tur de scrutin. Lupta pentru a avea o regiune a noastră, o regiune a Moldovei, e inevitabil o luptă pentru putere (politică) şi în acelaşi timp e o bătaie pentru supravieţuire; una surdă, mută şi aproape pierdută în fiecare din cele opt judeţe ale noastre: Botoşani, Suceava, Iaşi, Bacău, Galaţi, Vaslui, Neamţ, Vrancea.

    Să fim însă optimişti, să vină mai repede criza.

--------------------------

Keating, M. (2013), Rescaling the European State: The Making of Territory and the Rise of the Meso, Oxford University Press.

Marcou, G. (2002), Regionalization for Development and Accession to the European Union: A Comparative Perspective, Open Society Institute, Budapest.

ALEXANDRU COHAL

Featured