30 de ani. Sunt deja mai departe decât am aruncat gândul ăla pe la 4-5 ani când am realizat că exist. Sunt mai mult decât am visat. Nu am studiat muzica dar asta nu m-a oprit să cânt la tot ce am prins.
N-am știut să desenez vreo dată dar ia te uită, o parte din sufletul meu îmi resetează simțurile din când în când în sevraj după ceva cu care să mă exprim vizual. La 12 ani, am știut că vreau să fiu profă de desen (și nu-ți imagina că aveam habar despre cum se trag 2 linii sau cum se amestecă măcar culorile primare între ele pe atunci. Nimeni nu mi-a explicat ceva despre artă până foarte târziu.) Totuși la 14 ani vreau să dau la muzică. Mă sperii de portativ (stupid, I kno) și ca și cum aș fi știut ceva despre proporții, contraste și de ale artei mă arunc în examenul pentru arte vizuale (plastice pe atunci). Surprinzător iau o notă bună și trec și de a 3-a probă eliminatorie pentru a fi la o secție de pictură (cred că am avut noroc, din 34 pe 12 locuri). Mai departe a fost ... vata de zahăr din viața mea.
Toată cafeaua, țigările și extremele pe care le-am putut aborda. Am cunoscut toate tipurile de oameni și nu știu cu ce au rămas ei dar eu am făcut un studiu de limbaj nonverbal și un doctorat pe tema asta, lăsând demult cafeaua și țigările în urmă și într-un final mi-am împlinit visul de a fi profă într-o școală minunată în care când intru mi se lipește un zâmbet pe buze instant. Da, există! De 2 ani merg și mă întorc acasă împlinită și cu zâmbetul pe buze de la școală! Îmi place ceea ce fac și o fac cât pot de bine. Copila de 5 ani, mi-a zis în seara asta că e mândră de mine și cumva am simțit că și peste vreo 15 ani o să mă uit la mine și... o să am anumite sentimente cam la fel de diverse.
Madalina Andronic
