Se știe faptul că în cadrul Voievodatului medieval al Transilvaniei a existat un neam mândru, numit secui, care a primit de la regii Ungariei o autonomie aproape de independență. Mai pe scurt, ei aveau dreptul de a hotărî aproape totul în ținuturile lor, numite scaune. După ce Regatul Ungariei a fost ocupat de Imperiul Otoman în 1541, scaunele secuiești au continuat să existe în cadrul Principatului autonom al Transilvaniei, supus Porții. Au existat și după 1699, când Transilvania devenea oficial parte a Casei de Austria. Au existat și după 1867, când Viena împarte cu Buda imperiul, devenind Austro-Ungaria,
Anul 1876 este cântecul lor de lebădă. Autonomia săsească și secuiască dispare și fostele autonomii sunt comasate în comitate -forme de organizare a întreg teritoriului maghiar, din ce în ce mai strâns legate de puterea centrală de la Budapesta. Nimeni nu neagă că după 1918 au existat unele pusee federaliste în rândul românilor ardeleni. Dar dacă vorbim de autonomia teritorială a unor teritorii ardelene, aceasta a fost desființată de Regatul Maghiar, jumătatea estică a Austro-Ungariei, în 1876, când acesta avea toată puterea să o mențină.
În 1906, ardeleanul Aurel Popovici propunea transformarea Austro-Ungariei într-un un stat federal în care Transilvania și Ținutul Secuiesc să reprezinte teritorii autonome. Autoritățile austriece și maghiare nu au înțeles aceasta decât tardiv, în 1918, când totul se prăbușea. Deci anul de doliu pentru naționaliștii secui nu ar trebui să fie 1918...Autonomia Ținutului Secuiesc era desființată de 42 de ani în anul când Transilvania se unea cu România.
RADU FILIPESCU
