De-o vei zări-ntr-o zi, din întâmplare,
Când paşii-i rătăcesc printre alei,
Să-i dăruieşti un zâmbet plin de soare,
Femeii ce adună toamna-n ochii ei.
Să nu-i priveşti în treacăt fardul fin
Şi pasul, niciodată prea grăbit,
Ci să-i scrutezi adânc, sufletul plin,
Ce poate, nu-i de nimeni auzit.
Iar mâna ei suavă, parfumată,
Ce delicat la piept o floare-adună,
Să te gândeşti: e oare sărutată
Şi tandru mângâiată de-altă mâna?
Să crezi, că poate orice frunză moartă
În sufletu-i, e-o tristă amintire,
A unor paşi pe care îi aşteaptă
S-o însoţească-n drumul spre iubire.
Şi să priveşti, măcar pentru puţin,
În ochii ce de lacrimi poate-s grei,
Va fi o picătură de senin,
Ce norii îi alungă din suflețelul ei.
Căci doar femeia fericită poartă
Seninul primăverii-n ochii ei...
Şi n-ai s-o vezi plimbându-şi vreodată,
Toamna din suflet, singură, pe-alei..
ELENA NEICU
