Sunt umbra unui vis cu aripi frânte,
Ce-și bandajează rana cu poeme,
Când stelele n-au voie să mai cânte
Și versul e-arestat între dileme...
Sunt întrebare cu răspuns ambiguu
Și zborul interzis de păpădie,
Metaforă cu geamătul contiguu
La început și punct final de poezie...
Sunt hologramă dintr-o altă lume
Pe un ecran expus în piața mare,
Unde mă strigă pescăruși pe nume
Cu țipete născute la-ntâmplare...
Sunt susur de izvor, doinind a jale
Prin dimineți proscrise în apusuri.
Arunc cu rime-n nopțile murdare
De-atâtea fantomatice răspunsuri...
Sunt gândul interzis, oprit la vamă
Întors din drum, pe umeri, cu blesteme
Sunt scenaristă-n propria mea dramă
Sunt versul mov ce sfâșie și geme...
Sunt firul de nisip ce curge-n grabă
Într-o clepsidră spartă de tic-tac-uri
Sunt literă orfană de silabă
Fără-adăpost și pentru răni n-am leacuri...
Sunt... oare sunt, sau e doar nălucire?
Nu mă mai simt și nici nu mă mai știu
Și n-am nici cui să dau măcar de știre
Că sunt devremele din prea târziu...
VIOLETTA PETRE
