Mănânc singurătăți pe pâine și miezul e amar ca fierea, dar, cum mi-e foame, mușc din coajă, pe unde a dospit durerea...
Îmi îndulcesc cafeaua neagră cu încă o singurătate, în cerul gurii doliul țipă ecoul frânt în jumătate...
Ecoul glasurilor mute ce dau ocol prin casa goală, unde consoanele abundă și nu aud nicio vocală...
Paingii-și fac de cap prin colțuri, se leagănă-n hamacuri sure, eu car pe umeri solitudini din colțurile lor obscure...
Mai țes un vers cu noaptea-n rimă, într-un poem cernit și sumbru... dar, unde să-l așez? Pustiul e dezolant și insalubru...
Deșert cu dune de tăcere, în care sângerează gândul, când n-are glas și-n neguri piere... a amuțit pe veci cuvântul...
Singurătăți la prânz și cină, la mic dejun și între mese, destinul mi le pregătește și sunt din ce în ce mai dese...
VIOLETTA PETRE