SALARIATII LUI HYPOCRATE

JGHKHJHFHGHGH

În fiecare dimineaţă îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a călăuzit să aleg meseria asta. Poate oamenii cred că e greu să vezi zilnic moartea. O fi – la un moment dat, nu mai ai o reprezentare conturată a ceea ce înseamnă uşor sau greu – dar în acelaşi timp, vezi şi viaţă, multă viaţă. La o parte din ea, contribui şi tu. Iar ăsta e singurul alibi pentru vinovăţia de a suporta zi de zi umilinţa.

Pe vremuri, o suportam mai greu.

Bunăoară, într-o zi, pe la prânz, după nicio lună de serviciu (1993), un coleg mai în vârstă, Dan Ionescu, m-a oprit pe coridorul pe care defilam în pas alergător (că, altfel, nu terminam treburile la timp): „Bă, vezi că azi eşti de gardă! Doctorului Iordăcheanu îi este rău şi faci tu în locul lui!” În noaptea aceea, două decese au asistat la botezul meu ca practician, ambele cu infarct „silenţios” (circumferenţial, aveam să aflăm la necropsie) la paciente diabetice.

Era prima oară când vedeam moartea din perspectiva de adversar al ei şi constatam mirat, încă naiv, că e mult mai puternică decât mine. Am şi acum pe buze, după 24 de ani, gustul sălciu al duhului de adio din răsuflarea celei de-a doua paciente în timp ce-i făceam respiraţie gură la gură. Intrasem în salonul 15 val-vârtej şi primul lucru pe care-l făcusem fusese să-i trag un pumn zdravăn în piept. Mă gândesc ce-or fi crezut colegele de salon când au văzut că intră un puşti ochelarist, cu pletele vâlvoi, şi, în loc să-i acorde primul ajutor celei care nu mai respira, o ia la bătaie…

Din fericire, pe vremea aceea nu existau telefoane cu posibilitate de a filma şi nici presă „pe surse”. Nu am resimţit ca pe o umilinţă nici „programarea” intempestivă făcută de colegul meu, nici că moartea mă obligase să-i gust din umori, doar sentimentul de neputinţă mă pusese pe gânduri. Aveam să-l mai experimentez de zeci – poate sute – de ori.

Umilinţa deplină a sosit abia a doua zi, la raportul de gardă, când profesorul meu, Carol Stanciu, m-a privit în ochi şi mi-a răstit duios că sunt incompetent. Aşa şi eram, doar că aveam alte preferinţe în materie de comunicare.

De atunci, am început lupta cu propria-mi incompetenţă şi ea se desfăşoară şi astăzi. Doar că, în acea zi, a fost prima şi ultima oară când am fost tentat s-o iau la sănătoasa, credeam că nu e de mine meseria asta. Pe mulţi curajoşi îi bântuie gânduri de astea „temerare”, dar, ca şi mine, renunţă când se gândesc că au acasă doi copii mici… Eu îi vedeam doar pe întuneric, pentru că, după stagiile cu studenţii şi programul la salon, de pe la 3 până după miezul nopţii, lucram, într-un colectiv mai larg, condus de profesorul Gabriel Ungureanu, la minunata „Terapeutică medicală”, în privinţa căreia visam că va revoluţiona conceptul de carte medicală. Parţial, aşa a şi fost. La conţinut, avusesem doar un capitolaş ca autor, dar tehnoredactarea (care-mi ucisese, luni şi luni, toate după-amiezele şi serile) îmi aparţinea integral şi era ceva complet nou.

Pentru orice există şi o compensaţie. După vreo doi ani de la fulminantul debut (1995), eram din nou de gardă. Liniştită, toţi bolnavii erau sănătoşi. Spre seară, asistenta Lenuța Turcu intră calmă în camera de gardă şi mă anunţă senin: „A murit băietul şiela…” „Care???”, sării eu ca ars, nu aveam pe nimeni în lista din gând care să corespundă ştirii, cu atât mai puţin „băiat”! „Ăla internat la salonul 5, Munteanu, cu pneumonie…” În trei secunde, aplicam, la fel ca-n prima gardă, faimosul pumn în pieptul bărbatului de 32 de ani, la fel de ineficient ca prima oară: inima nu a pornit. Apoi am fugit după defibrilator. Îmi amintesc că dragul de Constantin Iordăcheanu, cel care avusese grijă de-a lungul anilor ca anticul defibrilator să rămână funcţional, mă rugase cândva să mut aparatul de pe o masă pe alta şi mi se păruse cumplit de greu, cred că avea peste 60 de kilograme. Acum, mi se părea un fulg – în câteva secunde am parcurs, în alergare, cu defibrilatorul în braţe, distanţa de 30 de metri până la salonul 5. „Ceva” îmi dicta ce trebuie să fac şi-mi dădea şi forţa pentru asta. Am văzut firele lipite cu leucoplast şi, pentru o clipă, am crezut că-mi voi da mie şocul electric. Apoi am crescut voltajul şi am repetat descărcarea, iar inima omului a început să bată; cu multe extrasistole ventriculare, dar pompa! I-am pus în perfuzie medicaţia antiaritmică şi pe cea coronarodilalatoare, am calculat numărul de picături pe minut şi am chemat cardiologul de gardă să preia cazul prin transfer. Cel mai eficient remediu pentru incompetenţă este ajutorul lui Dumnezeu. Doctorul Cătălin Loghin (acum, în Houston) de la Clinica I a venit îmbufnat şi asculta cu neîncredere explicaţiile mele. Când a văzut că făcusem corect calculele şi strategia de primă intenţie, a devenit jovial, ba chiar, după instituirea tratamentului în secţia de terapie intensivă coronarieni, a revenit să-mi povestească, peste noapte, întreaga lui viaţă – ceea ce ar fi trebuit să semnifice înaltă preţuire la adresa mea. A trebuit să înscenez o nouă urgenţă extremă ca să pot părăsi telenovela. Aceea a fost cea mai liniştită şi mai frumoasă gardă a mea. A doua zi, la raportul lor de gardă, George Georgescu, şeful de la cardiologie (că aveau şi ei „umilitorul” lor) le-a spus: „Vedeţi, băi, imbecililor, cum reacţionează unul din altă specialitate? Cine-i ăsta, Constantinescu? Unul ca el ar trebui să lucreze aici, nu voi, incompetenţilor!” După vreo trei luni, avea să afle că este şeful comisiei la examenul meu de asistent universitar, dar şi că sunt fiul colegei lui de clasă de la Roman, Viorica, cu care se „lupta” (fără șanse) pe la olimpiade. „Constantinescu e ăla cu resuscitarea lui Peşte? Abia-l aştept la examen, îl rad!”. În dimineaţa următoare gărzii celei mai liniştite, m-am dus să-l văd pe „băietul şiela de la 5” care „murise”. A deschis ochii şi mi-a adresat o propoziţie stângace, dar a cărei formulare mă va urmări toată viaţa: „Domnule doctor, nici nu ştiţi cât de mult vă mulţumesc!” Avea acasă, ca şi mine, doi preşcolari. Au trecut 21 de ani şi suntem încă prieteni.

P.S. Toate numele proprii din text şi întâmplările sunt reale. Aşa a fost, şi cine sunt eu să le spun altfel?

Cel mai eficient remediu pentru incompetenţă, este ajutorul lui Dumnezeu

RAZVAN  CONSTANTINESCU

Featured

PIRANHA DE BAHLUI

Ce o să citiți mai departe și ce veți fi puși să cunoașteți, nu găsiți pe toate drumurile...

Gabriel Mihaila Sat, 03/09/2024 - 14:14
EL SALVADOR SE SALVA! SLAVA!

Presedintele El Salvador respinge elitele si reconstruieste tara

Ce se întâmplă dacă un președinte al unei națiuni s-ar ridica radical împotriva elitelor malefice și s-ar reconstrui națiunea, astfel încât oamenii să prospere?

Gigi Petrovan Mon, 02/26/2024 - 06:19
„LA MIEZUL NOPTII VA CADEA O STEA!”

Acest lucru nu s-a mai întâmplat pâna acum... si va schimba totul!

Niciodată până acum nu a existat o asemenea manifestare a întunericului pe Pământ.

Gigi Petrovan Sun, 02/25/2024 - 08:53
POPA GÂDEA PREDICA APOCALIPSA LUI PUTIN

MOTO: „La Gâdea la poart

Gabriel Mihaila Sat, 02/24/2024 - 14:48
FENOMENUL DAN PURIC

Un vechi proverb spune „fă-te trate cu Dracu până treci puntea”. Evident, dracul o păzește și nu lasă să treacă decât pe cine vor mușchii lui. Prin urmare ne-am înfrățit cu SUA, UE și NATO.

Gabriel Mihaila Thu, 02/22/2024 - 09:53
TEMA DE DIRIGINTIE – DAVID SORENSEN

Are omenirea nevoie de o alta pandemie, pentru binele nostru?

lucru poate suna îngrozitor, dar

Gigi Petrovan Tue, 02/20/2024 - 08:02
DIFERENTE

S-au tăvălit în chinuri „deontologii”, de ziceai că îi exorcizează popa de la Tanacu, după interviul pe care

Gogu Orlando Thu, 02/15/2024 - 11:45

INTROSPECTIE

Ce mi-aș spune dacă aș fi cel mai bun prieten al meu?

Cu siguranță, mi-aș spune adevărul, pentru că mi-aș vrea binele dezinteresat.

Tags