Recunosc, îmi e foame de dor,
Indecent, fără scut de lumină...
Urma buzelor mele care-n patimă mor
Ți-amintesc de-mpăcare sau vină.
Recunosc, îmi e sete de ploi
Care stau razvrătite pe piele,
Izvorâte din dor, nu din ochii mei goi
Ce fac strajă în nopți, fără stele.
Recunosc, îmi e toamnă de noi,
De fereastra în taină deschisă,
De atingerea vie ce se naște în doi,
De mirarea că încă, iubirea-i promisă.
Recunosc, îmi e tot de netoate
Ce-am uitat să-mplinesc pân-acum,
Îmi e dor să mă nasc dintre șoapte,
Să fiu flacăr-albastră fără rosturi de fum.
INA DUMITRESCU
