-Hei, Violetto, mai las-o dracului de curăţenie şi fă şi tu o cafea, că tare am mai obosit! strigă soacră-mea din fundul curţii, unde moşmondea ceva.
-Da' de ce-ai obosit, mamaie, că doar eu fac treabă? Tu te învârţi, ca să nu zic cum.
Soacră-mea era o femeie de milioane. Mereu cu zâmbetul pe buze, pusă pe şotii, am iubit-o de când am văzut-o prima dată, când m-a dus Mircea la ei acasă şi mi-a dat mâncare de iepure cu măsline (am mâncat numai măslinele). Şi ea m-a iubit. Nu ne-am certat niciodată. Avea ce avea cu mine, doar că eram prea exagerată cu curăţenia. Odată, mi-a aruncat mătura de nu s-a văzut.
-Ce dracu' mai mături, că nu e niciun gunoi pe jos! Numai mizerie vezi. Tu eşti bolnavă de curăţenie şi nu e bine.
Am făcut o cafea, ne-am aşezat sub bolta de viţă de vie şi a început să povestească.
-Ei, ce-am mai tras eu cu căpcăunul ăsta de Costică. Băiat bun, descurcăreţ, dar curvar cum n-ai văzut. Şi tot pe mine mă bătea al dracului. Păi, ce, trebuia să-l iau în braţe când venea de la curve? Dădeam şi eu din gură, că ce să fac? Când erau copiii mici, m-a dat afară cu Mircea al tău; era iarnă şi am dormit în cuşca câinelui. Ei, ce viaţă am mai dus şi eu!
Mă uitam la ea şi îmi venea să plâng, dar nu aveam timp, că trecea imediat la altă stare. Trăgea din ţigare cu poftă şi începea să râdă. Îşi aducea aminte de câte o întâmplare hazlie şi povestea cu atâta plăcere că nu te mai săturai ascultând-o. Nu avea şcoală multă, dar vorbea bulgăreşte şi turceşte perfect. Şi era deşteaptă foc. Scotea bani din piatră seacă. Cumpăra, vindea, închiria...
-Ce crede el, că eu stau la mână-ntinsă? Am avut banul meu mereu. Şi cât a fost în puşcărie, m-am descurcat cu doi copii. Am cusut, am vândut ouă şi am avut de toate. Şi-i mai duceam şi pachet. Şi tot al dracului e.
Auzi, şi tu ar trebui să ai bănuţul tău! Pune acolo deoparte! Bărbatul nu trebuie să te ştie decât de la brâu în jos, restul e numai al tău. Nu se ştie niciodată în viaţă; când vine din voiaj, ia şi tu câte puţin în fiecare zi, când faci piaţa. Şi se adună, ai să vezi.
-Cum să iau, mamaie, că nu pot?
-Ei, nu poţi, ba ai să poţi. Prima dată e mai greu. Încearcă, pen’că nu mori!
Deodată sări speriată în picioare şi mă întrebă cu sufletul le gură:
-Unde am pus ţigarea, fată, că dăm foc la casă?!
-Da' aia din gură a cui e, mamaie?
Şi începu să râdă în hohote:
-Ia adu şi tu o picătură de ţuică, că parcă aş bea ceva. Îi plăcea să bea câte o tărie.
-Dă-o dracului de tensiune, că şi de beau şi de nu beau tot mare e!
Şi iar râdea, plescăind de plăcere. Tu nu vrei? Face bine la circulaţie.
-Nu beau, mamaie, că nu-mi place. Hai, la treabă că am stat destul!
-Ba, eu mă duc să sforăi o ţâră. Tu fă ce vrei că şi aşa faci după mine, că nu-ţi place cum fac eu. Şi mie ce rău îmi pareeee!
Şi pleca râzând şi târându-şi papucii scâlciaţi în camera ei mică, alături de casa mare, unde se simţea cel mai bine.
Mi-e dor de ea şi de mine, cele de atunci, de demult!
VIOLETTA PETRE
