La masă... auzit-am vestea crudă
Că mâine vine, sigur, un notar
Ca să semnez, cu mâna-mi tremurândă,
Vânzarea casei, prunul din hotar...
Din ochii goi simțeam, curgând pe-o nară,
O lacrimă... și-am tresărit în gând,
M-am ridicat! ...și am ieșit afară
Și-așa bătrân am început să plâng.
Copiii m-au privit ca pe-o legumă,
O umbră tristă pe acest pământ:
Pe cine să mă sprijin... lume bună?
Așa lipsit de forța și cuvânt!?
Demult, eu port aceeași pălărie,
Și aceeași haină ruptă într-un cot,
Doar inima tresăltă-n bucurie
Văzând, că mi se-nalță un nepot...
Și nici că-mi pasă de a mea avere,
De dragul lor, voiam ca Dumnezeu,
Să mă tot țin-o vreme în putere,
Să văd odraslele prin jurul meu...
S-aud, ades' cum mă tot strigă - tată!
La stradă să mai ies, din când în când,
Să mai salut, vecinii pe la poartă,
Că-mi trece rostul - voi muri-n curând -
Și-n spre eterna mea călătorie
Gătit... cu ortul agățat de mâini,
Voi păși trist, spre marea-mpărăție,
Unde cu toții, ne vom ști - stăpâni!
Dar, azi, mă doare sincer a lor faptă,
Va trece vremea, poate... și-n curând,
S-or tângui de greul va da roată;
Mă vor striga și-acolo în mormânt:
"Pe cine să mă sprijin, dragă, tată?
Când sunt atât de singur, pe pământ!"
Rodica Rădița Răpeanu
