Despre William Binney n-o să citiţi vreun rând prin publicaţiile de masă. Şi e logic să se întâmple aşa, deoarece el e unul dintre cei care dezvăluie ce se ascunde în intestinele uriaşului NSA (National Security Agency of USA). Însă, spre deosebire de cei care spun - de multe ori - aceleaşi lucruri, dezvăluirile lui Binney sunt făcute din interior.
Fost director tehnic al NSA, William Binney se află printre aceia care încep să spună cu subiect şi predicat ce se întâmplă de fapt cu imensele depozite de date care conţin fiecare mişcarea fiecărui om. De la nivelul de jos pe care ne situăm nu ne putem imagina cam care sunt dimensiunile reale ale supravegherii. Ni se pare că „băieţii de la servicii” mai intră din când în când pe telefoanele noastre, mai ascultă câte-o convorbire, se mai plictisesc şi-apoi ne lasă în pace. E viziunea convenabilă, cea care-i alimentează pe proştii susţinători ai ideii că „dacă n-ai nimic de ascuns de ce ţi-e frică?”.
Nivelul la care s-a ajuns e însă mult mai crâncen. De ascultat se ascultă tot. Asta însemnând atât convorbirile telefonice cât şi poziţia exactă, viteza de deplasare, rezultatele diverşilor senzori pe care-i porţi cu tine (de ex. benzile de monitorizare a activităţii inimii) şi chiar convorbirile ambientale. Totul se duce în depozitele NSA unde sunt prelucrate de algoritmi AI astfel încât „guvernul din umbră” de-acolo ştie exact cum stau lucrurile atât la nivel macro, cât şi la nivel micro.
V-aţi întrebat de ce de-atâtea ori propaganda porneşte şi-şi turează motoarele exact atunci când v-aţi prins de-o ticăloşie? De ce se aruncă praf în ochi exact atunci când trebuie să vă uitaţi în altă parte? De ce evenimente sau ticăloşii epocale trec nedetectate în timp ce chestiuni frivole ne ocupă vieţile? Totul are ca punct de pornire acest imens complex concentraţional reprezentat de datele colectate de serviciile de informaţii. În cazul NSA, care se ocupă cu supravegherea întregului glob, treburile sunt de-a dreptul murdare.
Binney dezvăluie aspecte înfiorătoare legate de recentul scandal al Raportului Mueller, o mizerie care-a transformat mai bine de jumătate din mandatul lui Trump într-o hărţuire continuă, vânând la grămadă oameni din apropierea Casei Albe în sprijinul naraţiunii referitoare la amestecul Rusiei în alegerile prezidenţiale. Ce a ieşit la lumină în final a fost un hoax înfiorător care-a costat inutil o groază de bani. Însă acesta este un exemplu despre cum, prin intermediul datelor stocate, informaţiile despre tine se pot întoarce la un mod aberant împotriva ta. Scoţând fragmente din context ţi se poate demonstra orice. „Recunoşti că-n data X ai fost pe strada Y la aceeaşi masă cu agentul secret Z? Şi-apoi că-n data D ai fost în aceeaşi incintă cu acelaşi agent secret? Uite, datele noastre asta indică!”. Mai contează că-n cazul primei „întâlniri” masa era de zece metri şi era vorba de-o petrecere câmpenească, iar în cazul celei de-a doua întâlniri incinta încriminată era un mall?
Cam aşa arată „dovezile” statului subteran cu care v-aţi obişnuit de când şi pe la noi legea e făcută de retorica fantastico-prostească a DNA. La prima vedere par făcături hilare, dar când eşti în mijlocul evenimentelor şi te vezi constrâns „să-ţi dovedeşti nevinovăţia”, iar un întreg sistem compus din agenţi secreţi, judecători acoperiţi şi delatori ordinari strânşi cu uşa ca să mintă luptă împotriva ta, ecuaţia se schimbă, iar întreg universul devine unul kafkian.
De multe ori când expun aceste realităţi sunt tratat de către cei cu care vorbesc cu un uşor dispreţ de genul „ce preocupări tembele are şi ăsta!”. Asta desigur până când acel inconştient constată că s-a transformat într-o victimă şi acel univers întunecat despre care-i vorbeam a început să lupte împotriva sa. Şi-atunci, chiar dacă înţelege, e prea târziu.
Există desigur şi cealaltă extremă, reprezentată de cei care ştiu şi conştientizează ceea ce se-ntâmplă, dar lasă capul jos şi se lamentează: „ce putem noi să facem? Noi suntem lipsiţi de apărare!”. Păi dacă-i aşa, de ce nu te duci să te cazezi direct în criptă, ce sens mai are să trăieşti, că pari neajutorat pentru a mai merita să lupţi pentru propria-ţi viaţă!
Acesta-i tabloul, priviţi-l în faţă şi luaţi măsurile care se impun. Ia gândiţi-vă, ce-ar fi dacă aţi abandona telefonul perioade din ce în ce mai mari de timp? Ce-ar fi dacă, treptat, aţi începe să nu-l mai trataţi ca pe o extensie a voastră? E un început care-ar putea porni o revoluţie!
DAN DIACONU
